Bratara Talisman cu Nodul Mistic (unisex)


Mone Camino

 

Bratara Talisman cu Nodul Mistic (unisex) – antideochi, remediu Feng-Shui pentru noroc, protectie, dragoste, relatii trainice, sanatate, stress, depresie, teama, bogatie, abundenta, prosperitate, viata lunga si fericita, chakra 5 (Vishuddha).

 

Mone Camino

 

Materiale: Amuleta Nodul Mistic, margelute Toho turcoaz si argintii, inchizatoare tip carabina, accesorii metalice

Pret: 25 lei

Pentru comenzi accesati datele de contact.

 Mone Camino

Nodul Mistic

Nodul Mistic reprezinta viata lunga si fericita, strabatuta mereu de noroc. Poarta si numele de Nodul Nesfarsit intrucat arata asemeni unui sarpe incolacit care isi inghite propria sa coada (Urobolus). In buddhism, este unul din cele opt obiecte magice norocoase.

Mone Camino

Ca remediu Feng Shui, Nodul Mistic constitue un flux armonios de energie benefica, neintrerupt de nici un fel de dificultate, accident nefericit ori ghinion. Este remarcabil deoarece inglobeaza simbolul infinitului (cifra 8 in pozitie orizontala) de sase ori! De altfel, este asociat cu numarul 8, fiind inzestrat cu o mare putere mai ales inPerioada lui 8 (interval de timp dintre anii 2004 si 2024).

Mone Camino

Intrucat se crede ca sprijina implinirea oricarei aspiratii din viata, este folosit frecvent pentru amulete Feng Shui ale dragostei, prosperitatii, succesului in cariera siprotectiei fata de influente negative.

De asemenea, este simbolul legaturilor trainice, al relatiilor solide (de orice fel!).

Daca vreti sa aduceti mai multa stabilitate in relatiile dv. cu ceilalti, indiferent de domeniu – mai ales atunci cand simtiti unele probleme in aceste planuri – purtati Nodul Mistic la dv.

Nodul Mistic este considerat un simbol norocos, o perfecta emblema a dragostei nemuritoare, un simbol potrivit pentru a asigura o continua impartasire afectiva, o casatorie incununata de iubire si neafectata nicicand de despartiri, suferinte ori certuri. Fiind o reprezentare a unei nesfarsite tovarasii dintr-un cuplu, semnifica totodata si o buna stare de sanatate. Este inzestrat si cu potentialul de a proteja impotriva accidentelor si necazurilor, mai cu seama in cazul calatoriilor peste mari, in strainatate, precum si in cazul altor pericole intalnite departe de casa.

Nodul Mistic mai are si proprietatea de a alunga iritarea si starea de nervozitate, a calma si a relaxa. Se recomanda a fi vizualizat in timp ce se atinge reprezentarea sa fizica, ori chiar tinandu’l strans in mana atunci cand va simtiti iritati, maniosi, ori cuprinsi de teama. Tocmai de aceea, este indicat a fi purtat peste tot: la serviciu, la birou, in masina si acasa.

Pentru indieni, acest nod este o emblema a zeitei Shri sau Lakshmi, Zeita Bogatiei, Abundentei si Prosperitatii, precum si consoarta zeului Vishnu. Adeseori, poate fi zarit in picturile religioase, la pieptul lui Vishnu.

Desi se crede ca provine din Tibet, diferite Noduri Celtice au o izbitoare asemanare cu Nodul Mistic Feng Shui.

 

Mone Camino

 

Bratara Talisman Hamsa Cuore


 

Mone Camino

 

Bratara Talisman Hamsa Cuore – protectie, antideochi, abundentă, noroc, dragoste, relatii trainice, iubire, fericire, compasiune, vitalitate, fertilitate, prosperitate, sănătate.

 

Mone Camino

 

Materiale: Amuleta Hamsa, inchizatoare Toggle Inima, piele eco, accesorii metalice.

Pret: 50 lei

Pentru comenzi accesati datele de contact.

 

Mone Camino

 

 Hamsa

Ĥamsa arabă (خمسة‎) este un simbol folosit in producerea de amulete, obiecte de decor sau bijuterii. Musulmanii o cunosc drept “mâna Fatimei”, iar creștinii drept “Mâna Fecioarei Maria“. Ca amuletă, este folosită, de cele mai multe ori, ca protecție împotriva deochiului. Numele ei provine de la cifra cinci (خمسة – inseamna cinci in arabă).

Cel puțin în forma ei clasică, Hamsa reunește simbolistica cifrei cinci, a ochiului și pe cea a mâinii, toate trei fiind simboluri universale, considerate ca având o anumită putere în ceea ce privește protecția (mai ales împotriva deochiului). Motivul reuniunii de simboluri folosite pentru scopuri asemănătorare este acela de a spori puterea amuletei, mai ales că nu există o tradiție care în ceea ce privește materialul din care ar trebui confecționată pentru a proteja mai bine sau al momentului zilei în care ar trebui realizată (ca la runele antice). În lipsa acestor metode ritualice de a spori puterea, tradiția adaugă din ce în ce mai multe simboluri pe “mâna Fatimei”, pasaje din Coran, reprezentări florale sau animale, cu scop nu numai estetic dar și de a spori capacitatea defensivă.

Cifra cinci apare multe culturi ca un simbol al echilibrului și al uniunii, fie că reprezintă îsoțirea principiului ceresc cu cel pământesc al mamei ca la hierogami ,totalitatea celor cinci simțuri și forme sensibile ale materiei sau ordinea și perfecțiunea universului: două axe, una verticală și una orizontală, trecând prin același centru. Cifra cinci este, prin exelență, un simbol al echilibrului. Reprezentând o stare de stabilitate, cifra cinci apără împotriva fluxului de energii negative ca aceea ce cauzează deochiul. Din moment ce energiile unei persoane sunt în armonie este greu ca deochiul să gasească un punct slab în care să cauzeze stricăciune. Chevalier consideră că “pentru a alunga deochiul, se întind cele cinci degete ale mâinii drepte și se rostește: ‘Cinci în ochiul tău” sau “Cinci pe ochiul tău”(…) Astfel cifra cinci a devenit un farmec prin sine însăși.”

Pentru Islam, cifra cinci este o cifră a integralității ritualurilor, a cercurilor complete: “În Islam, unde i se manifestă o adevărata predilecție, cinci este o cifră fastă: pentagrama celor cinci simțuri și a căsătoriei. Cinci este numărul orelor de rugăciune, al bunurilor hărăzite dijmei, al elementelor din hajj (și al zilelor petrecute pe Arafat), al felurilor de post, al motivelor pentru care se face abluțiunea, al dispenselor pentru ziua de vineri. Tot aici întâlnim cea de-a cincea parte din comori sau din pradă, cele cinci generații necesare răzbunării tribale, cele cinci cămile pentru diya, cele cinci takbir sau formule de rugăciune: Mare este Allah!, cei cinci martori ai Mubahalei (pactul), cele cinci chei coranice ale misterului (Coran 6, 59; 31, 34), precum și cele cinci degete ale mîinii Fatimei”.

Simbolistica mâinii, afară de schimbarea statutului (căsătorie), luare în posesie și putere, este asociată cu cifra cinci și cu ochiul. Ea are capacitatea de a opri răul, acționând ca un scut. Probabil simbolismul gestului de a întinde mâna în fața cuiva care pare a transmite invidie sau alte gesturi rituale efectuate cu mainile, provin din impulsuri naturale de apărare, transpuse în plan spiritual. În alte culturi, mâna nu rămâne exclusiv un instrument de apărare, este instrumentul cu care acționează zeii și cu care se fac sacrificii în numele lor. Astfel simbolul mâinii devine prin excelență semn de divinitate sau intervenție divină. “Palma cu degetele întinse – și adeseori cu degetul mare în sus – este frecvent reprezentată în America Centrală precolumbiană, atât pe basoreliefuri cât și în glibtică. Primul ei înțeles, numeric, este 5. Ea este simbolul zeului zilei a cincea. Acest zeu este, însa htonian, de aceea, mâna devine, în arta mexicană, un simbol al morții. Într-adevăr, o găsim alături de capete de mort, de inimi, de picioare sângerânde, alături de scorpion, de cuțitul sacrificial cu tăiș de obsidian sau de cremene. În limba yucatec, acest cuțit este numit ‘mâna zeului’”. În ceea ce privește legătura ei cu ochiul, asemănarea se datorează faptului că amândouă ajută la peceperea obiectelor înconjurătoare. Simțul pipăitului devine mai intens la orbi, mâinile devenind cel mai de nădejde mijlocitor între ei și lume. De asemenea, se poate face o legătură între ochiul interior (conștiință, talent artistic, viziune) și creație literară scrisă de mână. “Mâna este comparată cu ochiul: mâna vede”,consideră Chevalier, care observă faptul că psihanaliștii asociază mâinilor văzute în vis aceeași explicație ca și ochilor.

Mana Fatimei este o amuletă foarte populară în întregul Orient Mijlociu și Africa de Nord , frecvent utilizată în bijuterii, materiale și draperii, ilustrând mâna dreaptă deschisă, o imagine recunoscută la nivel mondial și folosită ca simbol de protecție  împotriva energiilor negative, pentru abundenţă, fertilitate, prosperitate, noroc şi sănătate. De asemenea oferă şi protecţie împotriva deochiului.

Simbolul mâinii talisman precede iudaismul, creștinismul și islamismul. Islamiştii o atribuie Fatimei, numind-o astfel după fiica lui Mohamed – Fatima Zahra. Creștinii o atribuie Fecioarei Maria iar evreii lui Miriam, în amintirea surorii lui Moise și Aaron.

Mâna ( Khamsa ) este reprezentată  în special prin mâna dreaptă deschisă şi a fost una dintre cele mai comune componente ale bijuteriilor din aur și argint, considerată o bijuterie tradiţională din punct de vedere istoric. Khamsa a fost cel mai frecvent sculptată în piatră, argint, aur sau metal datorită simbolisticii sale deloc de neglijat: puritatea şi proprietatile magice.

Pictată în roşu pe uşile caselor simbolizează sacrificarea unor animale – uneori simbolul se picta chiar cu sângele animalelor sacrificate. Mâna Fatimei se agăţa deasupra uşii de la camera femeii care trebuia să nască pentru a avea o naştere uşoară iar pruncul să fie norocos dar şi deasupra uşii de la intrare pentru a proteja casa de incendii. Se spune că mâna Fatimei cu degetele desfăcute alunga spiritele răului iar cea cu degetele închise aducea norocul.

Datorită importanței sale atât în cultura ​​arabă cât și în cea berberă,hamsareprezintăunuldintre simbolurile naționale ale Algeriei, apărând chiar în emblemaţării. De asemenea, este cea mai populară amuletă. Uneori se leagă de Khamsa alte cinci amulete (stele, cârlige, cercuri)  la părul copiilor, şorţurile negre ale femeilor sau la turbane. 

Purtatorul Khamsei se va bucura de abundentă, noroc, vitalitate, va fi favorizat de astre şi de energiile benefice ale Universului.  Talismanul acesta este considerat a fi cel mai norocos din toate câte se cunosc şi e recomandabil să fie purtat sub formă de brăţară.  Mâna Fatimei are un efect deosebit de puternic asupra purtătorului mai ales atunci când acesta se află la o răscruce în viată. Mâna Fatimei va adaposti purtătorulde obstacolecerturi siadversitate, ajutându-l să-şi schimbe destinul într-un sens pozitiv.

 

Mone Camino

 

INIMA

Magicienii si alchimistii foloseau simbolurile inimii in incantatii si farmece de dragoste sau in ritualuri de intarire a unei relatii de cuplu.

Inima a fost recunoscuta, de mult timp, in numeroase culturi, ca un simbol al iubirii, fericirii, compasiunii si caritatii.

De asemenea, emblema a adevarului , “Inima sacra” a lui Iisus constituie unul din punctele majore de referinta ale bisericii romano-catolice , ca simbol al iubirii Domnului.

Din punct de vedere grafic , simbolul inimii este reprezentarea unui triunghi intors sau a unui triunghi cu varful in jos, o imagine metaforica a unui vas in care este turnata sau prin care este transmisa dragostea.
Triunghiul cu un unghi in partea inferioara este si un simbol ezoteric al feminitatii divine, sau al puterii feminine, in general (multi au aflat lucrul acesta din “Codul lui DaVinci).

Un astfel de triunghi este punctul central Muladhara, sau chakra radacinii, semnificandradacina izvorului puterii primare sau fortei sexuale. In punctul inferior al triunghiului este declansata scanteia care aduce caldura intensa celelorlalte chackre ale sirei spinarii. Imagini ale triunghiului intors pot fi regasite in chackrele dinplexul solar (Manipura), inima (Anahata), gat (Vishudha) si al treilea ochi (Ajna).

Triunghiul cu un unghi in jos reprezinta totodata elementul “apa“. Din punct de vedere ezoteric, apa simbolizeaza:
-intuitia
-miscarea
-emotia
-perceptia fizica
-tranzitia catre alte valori spirituale (corectat/editat – Sursa: Diane.ro)

Inima. Un simbol cu o existențã durabilã, desemnând nucleul emotional, moral, intelectual sau spiritual al ființei umane. Se credea la modul cel mai concret cã aici sãlãşluieşte sufletul; acum sensul este mai mult metaforic. Numeroase texte religioase îi atribuie o semnificație misticã cu totul specialã, o aurã divinã. În folclorul european tradițional, simbolul este stilizat, roşul înglobând pasiunea şi emoția intensã. Sursa simbolului este incertã, o explicație plauzibilã fiind asemãnarea cu frunza de iederã, cu sãmânța planteisilphium, utilizatã în vechime drept contraceptiv, sau cu anumite caracteristici ale organelor genitale feminine, sau cu forma gâtului lebedelor în dansul de împerechere.

Frunzele ilustrate de olari pe ceramicã au evoluat în inima roşie de pe cãrțile de joc. Simbolul botanic regãsit în arta greco-romanã sugera iubirea fizicã şi non-fizicã şi s-a transformat în cel pe care îl ştim astazi sub influența literaturii medievale de curte. Pe vasele de lut cretane şi pe pereții palatelor minoice apar frunze şi flori în formã de inimã, ornamentații preluate de ahei. În multe cazuri chiar şi strugurii sunt astfel reprezentați. Decorația este un precedent al metamorfozei în simbolismul viței de vie, identificatã cu Iisus.

Pe stelele şi pietrele funerare frunza (îndeosebi cea de iederã) ajunge sã fie asociatã cu iubirea eternă. Ilustratorii din mãnãstiri ataşeazã arborilor vieții frunze în formã de inimã. Deja în secolele 12-13 inima apara coloratã în roşu şi în scene erotice. Simbolul se secularizeazã, fiind destul de întâlnit şi în heraldicã sau ca filigran. Inima roşie este inclusã în jocul de cãrți odatã cu standardizarea de la finele secolului al 15-lea. În Renaştere şi epoca barocã,inima roşie pe blazon ajunge sã însemne loialitate şi curaj veşnic.

Primele reprezentãri medicale ale inimii o înfãțişau în formã de piramidã sau con, influențate de descrierile şcolii hippocratice sau ale lui Galenus. Abia prin secolele 13-16 se generalizeazã frunza de iederã. Anatomiştii medievali s-au orientat mai degrabã dupã ilustrațiile artiştilor monastici, care o portretizau ca frunzã întoarsã, cu vârful spre stânga şi nervurile simbolizând arborele arterial. Poate cã zidarii normanzi care i-au fãcut mormântul lui Heinrich al VI-lea de Hohenstaufen se gândeau la inimã, urmând exemplul roman, atunci când au creat misteriosul simbol cu patru crestãturi (ventricule?) şi peduncul (capãtul vaselor de sânge?). Comparatã cu desenele timpurii ale lui da Vinci, imaginea devine fascinantã. La fel de fascinant este şi inelul cu inima ținutã de mâna divinã,ornament care simbolizeazã dragostea eternala, aşa-zisa corona vitae, simbol preluat din lumea romanã de cãtre simbolica medievalã.

Inima, sediul intelectului si sentimentelor

Inima are în principiu simbolismul centrului. Un centru mai întâi al intelectului şi al intuiției, şi apoi al afectelor şi sentimentelor. Dar oricum, civilizațiile tradiționale nu exclud posibilitatea cunoaşterii obiective prinafectivitate. Asigurând circulația sângelui, inima este în egalã mãsurãsediul intelectului şi al afectelor.

În India, inima reprezintã locuința lui Brahma;în islam,tronul lui Dumnezeu;în creştinism,împãrãția lui Dumnezeu, toate aceste conotații încadrându-se în schema de referințã a unei stãri primordiale, în care divinitatea se manifesta în individ. Angelus Silesius spune de pildã cã inima îl poate conține în întregime pe Dumnezeu, iar Clement dinAlexandria cã Dumnezeu este inimã a inimilor. Sãlaş al spiritului îl considerã şi China anticã.

Chinezii îi atribuiau ca element corespondent pãmântul, dar şi focul, în haul ei luând naştere intuiția, percepția înaltã, prin intermediul ochiului inimii. Inima are funcția de a guverna, de a stãpâni respirația, aflatã în strânsã relație cu ritmul cardiac.

În Taoism, rãsuflarea este luminã. Spiritul se concentreazã între sprâncene, acolo unde în viziunea yoghinã se aflã ajna-chakra, deci yoga acolo transferã funcția inimii.

Un rol fundamental joacã inima în religia egipteanã, unde este reprezentatã ca un vas. Triunghiul rãsturnat, o figurare a cupei (cu trimitere şi la Sfântul Graal), simbolizeazã şi inima, cupa care conține bãutura nemuririi.Inima este centrul vieții, al inteligentei, al vointei. Zeul Ptah înainte sã materializeze lumea prin cuvânt a gândit-o cu inima. Inima este cea pusã pe unul dintre talgerele balanței dupã moarte, singurul organ lãsat în mumie la locul sãu (simbolic, ca scarabeu). Scarabeul inimii, o amuletã esențialã, poartã gravatã formula care împiedicã inima sã depunã mãrturie împotriva celui decedat. Inima este cea care îndeamnã la acțiunea pozitivã, cea prin care se vãdeşte prezența divinã.

Primul organ care se naste si primul care moare

În lumea greacã, inima nu are o semnificație anume, singura legendã convingãtoare din punctul de vedere al imaginii sale de principiul vital este cea în care Zeus consumã inima încã bãtând a lui Zagreus, fiul devorat de titani, zãmislindu-l pe Dionysos.

În lumea celticã, meritã sã remarcãm o similitudine semantic: centru în gallicã este craidd, inimã în francezã este Coeur. Rãdãcina indo-europeanã krd este cea din care se vor dezvolta cuvintele pentru inimã în latinã, greacã, germanã, slavã etc.

Tradiția biblicã asociazã inima cu omul interior, viața sa afectivã dar şi inteligența. Aici se aflã şi principiul rãului, ea riscând mereu pervertirea. Ea este primul organ care se naşte şi primul care moare. Din toatã inima înseamnã pânã la ultima suflare. În Biblie, utilizarea cuvântului este mai mult metaforicã, exprimând mai ales memoria şi imaginația, dar şi vigilența. Inima gândeşte, decide, face proiecte.

În Islam, simbolismul este extins la contemplare şi spiritualitate în sensul în care prin oscilațiile sale înglobeazã expansiunea şi contracția universal, deci şi potențialul unui om.

Este conştiințã. În doctrina sufitã, când Coranul vorbeşte de spiritul divin insuflat lui Adam se referã la inimã. Luminã veşnicã, chintesența fãpturilor, pentru ca prin ea Dumnezeu sã poatã contempla omul.Scânteia divinã de care vorbea şi maestrul Eckhart. În misterul acestui punct intim are loc întâlnirea cu spiritual în dublul sãu aspect, de cunoaştere şi fiintare. Nicio teofanie nu are valoare mai mare decât cea produsã prin inima iubitoare.

Tirmidhi (secolul al IX-lea), în teoria sa asupra ştiinței inimilor, precizeazã cãqalb (inimã) desemneazã şi organul fizic şi pe cel al gândirii. În inimã stau ascunse gândurile cele mai autentice, conform psihologiei musulmane. Inima, memoria, gândul, afectul, sunt unul şi acelaşi lucru şi la caraibii din Venezuela sau la populația tucano din Amazon. Indienii pueblo din Arizona considerã cã naşterea se petrece datoritã sângelui din inima femeii. Din pãcate, aura profund spiritualã a inimii a suferit o mutație în lumea modernã care i-a amplificat simbolisitica de dragoste profanã. Pictograma care înglobeazã o întreagã pleiadã de emoții s-a redus la ideea de sediu al sentimentelor, pierzându-se din vedere concepția anticã ce o valorificã drept pocalul suprem al conştiinței, principiul creator. (corectat/editat – Sursa: Historia.ro)

 

 

Mone Camino

 

 

 

 

Bratara Talisman AnkhHamsa (model 2) unisex


Mone Camino

 

Bratara Talisman AnkhHamsa (model 2) – unisex – Ankh (Crux Ansata) si Hamsa (Mana Fatimei) protectie, antideochi, viata lunga, noroc si bani, dragoste, abundentă,noroc, vitalitate, siguranta, incredere, vointa, regenerare, putere, sanatate.

 

Mone Camino

 

Materiale: Amuleta Ankh, Amuleta Hamsa, inchizatoare Toggle in forma de Inima, piele eco, accesorii metalice.

Pret: 43 lei

Pentru comenzi accesati datele de contact.

 

Mone Camino

 

Ankh (Crucea Egipteana, Cheia Vietii, Crucea cu maner, Crux Ansata) este o hieroglifăegipteană, simbol a vieții lungi. Faraonii primeau o amuletă sub formă de ankh la naștere.

Ankh-ul a fost pentru vechii egipteni simbolul Vieții Veșnice (simbolul hieroglific actual).

Simbolul a fost adesea folosit în arta egipteană.

În timp ce era creștină eclipsa sistemul religios păgân al egiptenilor, “crux ansata” (cruce cu mâner) – Ankh-ul a fost adoptat de către Creștinism în simbolul Crucii. Faptul că Iisus Hristos a fost ucis pe o structură ce se asemăna unei cruci, a facilitat integrarea Ankh-ului în Creștinism.

Vechii zei egipteni erau reprezentați foarte des alături de un Ankh (Anqet, Ptah, Satet, Sobek, Tefnut, Osiris, Ra, Isis, Hathor, Anubis și mulți alții), ca dovadă a abilității lor de a transcende moartea.

Sarcofagele faraonilor aveau un Ankh plasat pe pieptul regelui pentru a simboliza răsuflarea Vieții Eterne.

Simbolul Ankh-ului nu se limitează la viața materială, ci trece mai departe de ea, simbolizând viața în moarte. De aceea, morții erau numiți “ankhu” și un termen pentru sarcofag era “neb-ankh” care însemna “posesor al vieții”.

De asemenea Ankh-ul era folosit pentru protecție împotriva spiritelor rele.

Unele teorii susțin faptul că Ankh-ul reprezenta răsăritul soarelui. Bucla simbolizând soarele, linia orizontală simbolizând orizontul, iar linia vericală simbolizând traiectoria soarelui.

O altă teorie privind simbolul susține faptul că Ankh-ul reprezintă uniunea dintre principiul masculin și cel feminin (uniunea dintre Cer și Pământ).

Ankh-ul nu numai că simbolizează Viața Eternă (atât cea materială cât și cea spirituală), însă reprezintă și puterea de a da și susține viața. Este asociat în general cu lucrurile materiale precum apa (pe care egiptenii o considerau capabilă de a regenera viața), aerul, soarele precum și cu zeii.

De-a lungul timpurilor, Ankh-ul a devenit simbolul Vieții și Imortalității, al Universului, al puterii, al apei și aerului dătători de viață. Forma sa asemănătoare cu o cheie a încurajat credința că poate deschide porțile morții.

Ankh-ul este popular și în rândul Păgânilor, în mare parte datorită asemănării cu Crucea Creștină ce face ca Ankh-ul să fie un simbol mai puțin șocant comparat cu o pentagramă. (Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ankh)

 

Mone Camino

 

Crucea Vietii (Crux Ansata, Ankh) este un  simbol incarcat de semnificatii adanci. Alegerea ei ca reprezentare a crestinismului nu a fost intamplatoare. Originara din Egiptul Antic (perioada primelor dinastii), crucea vietii apare mereu in reprezentarile grafice ale zeilor, fiind, in general, simbolul Zeului Soare, al lui Isis si al zeului creator Ptah (alaturi de djed si wad) si simbolizand viata, regenerarea si viata de dupa moarte. Desi simbol al zeilor primordiali, principali, Ankh este purtata de majoritatea celorlalti zei, crucea fiecarui zeu fiind asociata puterilor acestuia. De exemplu, crucea lui Anubis are puteri deosebite in protejarea mortilor in timp ce crucile lui Sekhmet, War sau Hapi sunt asociate, apei, aerului, etc.

Crucea copta are denumirea latina Crux Ansata pentru forma sa buclata in partea superioara, si inseamna Cruce cu maner. De altfel, Ankh este mereu tinut de maner de catre zeitatile egiptene sau regii defuncti, in calatoria lor catre Lumea de Dincolo. Multe amulete si oglinzi erau confectionate in forma de Ankh. Oficial, vechii egipteni purtau ankh-ul ca amuleta alaturi de Djed si Was care reprezentau puterea si respectiv sanatatea. Este demn de mentionat ca, in Egiptul antic, Ankh-ul – ca simbol al soarelui – era modelat numai din metale asimilate acestuia: cupru, aur (aproape niciodata din argint).

Un simbol similar ankh-ului apare frecvent in civilizatiile minoica si miceniana din Grecia. Acesta este o combinatie a nodului sacru (simbolul sfinteniei) cu toporul cu doua taisuri (simbolul matriarhatului). Acest simbol este usor de recunoscut in doua statuete ale zeitei cu serpi, descoperite la Knossos (in Creta). In scrierea minoica Linear B semnul fonetic „Za” corespunde Ankh-ului.
Ankh-ul apare si pe monedele antice provenind din Cipru si Asia Mica (in special orasul Mallus din Cilicia) iar in timpul emisiei monetare din perioada regelui Eulethon al Salamis-ului, litera cipriota Ku aparea cu cercul Ankh-ului insemnand Ku(prion) (Ciprioti).  O forma usor modificata a Ankh-ului este folosita si astazi in astrologie pentru a reprezenta planeta Venus sau Afrodita  (zeita Ciprului), in alchimie pentru a reprezenta elementul Cupru (minele de cupru de pe insula fiind responsabile de numele acesteia) iar in biologie pentru identificarea genului feminin.

Un semn asemanator dar cu manerul inchis s-a descoperit si in Peru, fiind utilizat de cultura Mochica in sec 7.

Originea exacta a simbolului ramane un mister pentru egiptologi si diverse ipoteze au devenit larg acceptate.

Unii i-au gasit originea intr-o bareta a sandalei lui Isis, altii in braul lui Isis, un simbol al eternitatii. Semnul nu are in vedere asemanarea cu infinitul ci faptul ca bucla revine in acelasi punct simbolizand forta nesecata a vietii, identificata cu Isis din care curge viata in toate formele sale. Ankh-ul se poate identifica astfel cu Copacul Vietii iar cei care il poarta se identifica cu zeita. Asocierea ankh-ului cu cordonul zeitei Isis este mult mai complexa infuzand conceptul de viata si imortalitate cu cel al franghiilor care leaga de pamant viata muritorilor, si care trebuie desfacute pentru a atinge nemurirea „Rupe-ti legaturile!” „desfa nodurile lui Nephtys” spune Cartea Egipteana a Mortilor. Si din nou, aceeasi sursa preamareste pe purtatotul Braului „Stralucitori sunt purtatorii cordonului, Oh, Fericiti purtatori ai Braului!”(aceeasi semnificatie apare in cartea budistilor tibetani numita „Desfacerea Nodurilor”). Deci, in timp ce crucea buclata simbolizeaza imortalitatea zeilor, cordonul lui Isis pune si conditia obtinerii ei de catre muritori: prin desfacerea legaturilor („A Dictionary of Symbols”-, Jean Chevalier and Alain Gheerb).

Ankh-ul este uneori numit Cheia Nilului, o alta teorie asociind acest simbol cu Imhotep, medic, arhitect, sfatuitor al faraonului (aprox 3.000. ien). Dupa moartea sa Imhotep devenise zeu al medicinei iar simbolul sau folosit astazi in industria farmaceutica.

In lucrarea lor din 2004, „The Quick and the Dead” Andrew Hunt Gordon si Calvin W. Schwabe speculau ca simbolurile „ankh”si „djed” ar fi avut o baza biologica derivand din cultura antica a sacralitatii vitelor. Pornind de la credinta egipteana ca samanta vietii se afla in sira spinarii, si observand biologic forma vertebrelor taurului, rezulta ca Ankh-ul simbolul vietii se afla in forma sectionata a vertebrei toracice a taurului iar Djed-simbolul stabilitatii, este forma sectionata a vertebrei sacrale a aceluiasi animal.

Academicienii egipteni, de formatie clasica si foarte traditionala, accepta cu greu alte teorii decat cele consacrate (si oarecum simpliste). Astfel, ei considera ca ankh-ul a fost mult prea interpretat si ca el reprezenta esenta Nilului cu rol primordial in Egiptul Antic. In conceptia lor, capul oval al crucii ar reprezenta Delta Nilului in timp ce bratele crucii cele doua maluri ale fluviului. Personal nu tind sa dau crezare scolii egiptene care prefera sa mearga pe principii vechi, prafuite, infirmate adesea de logica, si descoperirile de ultima ora din diverse domenii, care indica faptul ca civilizatia faraonica a fost mai mult decat o simpla cultura antica cu ceva cunostinte astronomice si enorm de multa fantezie.

Una din cele mai larg raspandite si acceptate interpretari ale Ankh-ului este aceea ca el reprezenta imortalitatea, ciclicitatea vietii si dualitatea celor doua simboluri feminin/masculin, un fel de Ying si Yang, semne primordiale fara de care este imposibila creatia pe Terra. Astfel, bucla reprezinta disciplina feminina (uter-ul) in timp ce partea alungita semnul masculinitatii (falus-ul), alaturate ele sunt suma a milioane de ani de viata si fertilitate. Bucla este simbolul perfect pentru „cel fara de inceput si de sfarsit” si pentru spiritul etern izvorat din esenta divina.

Ankh-ul apare frecvent in arta funerara a Egiptului Antic, fiind purtat de zei in reprezentari ale Vietii de Apoi cand acestia ofera viata mumiei defunctului. Crucea era starea de transa in care se afla decedatul si in unele temple, in cadrul ritualurilor funerare preotii asezau corpul neinsufletit pe un pat construit in forma crucii, precum o cheie geometrica posesoare a unor mistere ascunse.
Datorita puterii sale, ankh-ul era folosit in numeroase ritualuri care implicau regalitatea. Faraonul era adesea reprezentata in gestica ce implica Cheia vietii, fie se afla in posesia ei (cu drept de viata asupra poporului sau) fie i se oferea un ankh din partea zeilor. Regii si zeii purtau ankh-ul pentru a se distinge de restul muritorilor. Numeroase exemple de ankh, gasite printre artefacte erau confectionate din metal, lut sau lemn fiind purtate ca amulete pentru viata lunga  ori plasate pe mumia regelui pentru energizarea si invierea spiritului.
In arta funerara Ankh-ul era tinut langa nasul defunctului rege de catre zei ca semn al noii vieti suflate de acestia in corpul inert odata ajuns Dincolo. Zeii erau mereu reprezentati ca purtatori ai Ankh-ului pentru a arata ca numai ei, cei nemuritori, au putere asupra vietii si mortii oamenilor. Mortii purtau si ei crucea vietii in momentul cantaririi sufletului ori pe Barca Solara in semn ca si ei cauta imortalitatea specifica zeilor iar a tine un ankh era ca si cum ar sorbi dintr-un elixir al virtutilor divine si al nemuririi. In ritualurile funerare ank-ul apare reprezentat invers transformandu-se intr-o cheie care deschidea defunctului calea catre Regatul Mortilor penetrand semnificatiile vietii eterne. Uneori ankh-ul apare desenat pe fruntea muritorului si reprezinta datoria sa de a pastra secretul misterului in care a fost initiat (ankh-ul fiind cheia catre aceste secrete ce trebuie ascunse restului lumii).
   
Concret, ca simbol al vietii eterne, se credea ca energia emanata de ankh putea fi absorbita de oricine aflat la o anumita distanta de posesor. Se credea ca amuleta este un talisman puternic ce conferea posesorului protectie de fortele raului, boala ori descompunere (in cazul corpurilor neinsufletite) ea fiind un fel de antena/canal de comunicare cu Divinitatea prin care se scurgea puterea vietii. Mai exista convingerea ca Ankh-ul era folosit de preoti alaturi de zei in ceremoniale secrete drept cheie de control a debitului Nilului in aceeasi maniera in care noi folosim astazi robinetul.
O alta teorie indica faptul ca Ankh-ul genereaza ultrasunete pe frecvente foarte inalte imposibil de receptat de urechea umana dar suficient de eficiente pentru a speria animalele salbatice ale desertului (sacalii si hienele) si a proteja calatorul in timpul noptii. In aceeasi maniera erau protejate si mumiile de insecte si rozatoare care ar fi putut devora corpurile defunctilor.

La Stonehenge s-a efectuat un experiment curios, cand o incarcatura energetica de voltaj mare s-a putut transmite de la un megalit prin intermediul unui fir in forma de ankh. Un oscilator de mare frecventa ca ankh-ul, are avantajul de a produce voltaje mari la un curent de joasa intensitate, putand fi manevrat fara risc. In cartea sa“The Ankh: African Origins of Electromagnetism”Ankh-ul: Origini africane ale electromagnetismului” autorul, Nur Ankh Amen, demonstreaza ca aceasta cheie a vietii servea si unor scopuri practice nu doar mistic-religioase. Potrivit autorului, forma Ankh-ului bobinata permite transmiterea unei incarcaturi electromagnetice. Aceasta afirmatie sustine teoriile conform carora anticii egipteni au cunoscut puterea electricitatii.

Indiferent de conotatiile sale, influenta Ankh-ului ca simbol a fost imensa in Egipt si s-a simtit puternic in toate perioadele dinastice, supravietuind ca simbol cu puteri magice si in era Crestina. (Sursa: egiptulblog.yolasite.com)

 

Mone Camino

 

 

Ĥamsa arabă (خمسة‎) este un simbol folosit in producerea de amulete, obiecte de decor sau bijuterii. Musulmanii o cunosc drept “mâna Fatimei”, iar creștinii drept “Mâna Fecioarei Maria“. Ca amuletă, este folosită, de cele mai multe ori, ca protecție împotriva deochiului. Numele ei provine de la cifra cinci (خمسة – inseamna cinci in arabă).

Cel puțin în forma ei clasică, Hamsa reunește simbolistica cifrei cinci, a ochiului și pe cea a mâinii, toate trei fiind simboluri universale, considerate ca având o anumită putere în ceea ce privește protecția (mai ales împotriva deochiului). Motivul reuniunii de simboluri folosite pentru scopuri asemănătorare este acela de a spori puterea amuletei, mai ales că nu există o tradiție care în ceea ce privește materialul din care ar trebui confecționată pentru a proteja mai bine sau al momentului zilei în care ar trebui realizată (ca la runele antice). În lipsa acestor metode ritualice de a spori puterea, tradiția adaugă din ce în ce mai multe simboluri pe “mâna Fatimei”, pasaje din Coran, reprezentări florale sau animale, cu scop nu numai estetic dar și de a spori capacitatea defensivă.

Cifra cinci apare multe culturi ca un simbol al echilibrului și al uniunii, fie că reprezintă îsoțirea principiului ceresc cu cel pământesc al mamei ca la hierogami ,totalitatea celor cinci simțuri și forme sensibile ale materiei sau ordinea și perfecțiunea universului: două axe, una verticală și una orizontală, trecând prin același centru. Cifra cinci este, prin exelență, un simbol al echilibrului. Reprezentând o stare de stabilitate, cifra cinci apără împotriva fluxului de energii negative ca aceea ce cauzează deochiul. Din moment ce energiile unei persoane sunt în armonie este greu ca deochiul să gasească un punct slab în care să cauzeze stricăciune. Chevalier consideră că “pentru a alunga deochiul, se întind cele cinci degete ale mâinii drepte și se rostește: ‘Cinci în ochiul tău” sau “Cinci pe ochiul tău”(…) Astfel cifra cinci a devenit un farmec prin sine însăși.”

Pentru Islam, cifra cinci este o cifră a integralității ritualurilor, a cercurilor complete: “În Islam, unde i se manifestă o adevărata predilecție, cinci este o cifră fastă: pentagrama celor cinci simțuri și a căsătoriei. Cinci este numărul orelor de rugăciune, al bunurilor hărăzite dijmei, al elementelor din hajj (și al zilelor petrecute pe Arafat), al felurilor de post, al motivelor pentru care se face abluțiunea, al dispenselor pentru ziua de vineri. Tot aici întâlnim cea de-a cincea parte din comori sau din pradă, cele cinci generații necesare răzbunării tribale, cele cinci cămile pentru diya, cele cinci takbir sau formule de rugăciune: Mare este Allah!, cei cinci martori ai Mubahalei (pactul), cele cinci chei coranice ale misterului (Coran 6, 59; 31, 34), precum și cele cinci degete ale mîinii Fatimei”.

Simbolistica mâinii, afară de schimbarea statutului (căsătorie), luare în posesie și putere, este asociată cu cifra cinci și cu ochiul. Ea are capacitatea de a opri răul, acționând ca un scut. Probabil simbolismul gestului de a întinde mâna în fața cuiva care pare a transmite invidie sau alte gesturi rituale efectuate cu mainile, provin din impulsuri naturale de apărare, transpuse în plan spiritual. În alte culturi, mâna nu rămâne exclusiv un instrument de apărare, este instrumentul cu care acționează zeii și cu care se fac sacrificii în numele lor. Astfel simbolul mâinii devine prin excelență semn de divinitate sau intervenție divină. “Palma cu degetele întinse – și adeseori cu degetul mare în sus – este frecvent reprezentată în America Centrală precolumbiană, atât pe basoreliefuri cât și în glibtică. Primul ei înțeles, numeric, este 5. Ea este simbolul zeului zilei a cincea. Acest zeu este, însa htonian, de aceea, mâna devine, în arta mexicană, un simbol al morții. Într-adevăr, o găsim alături de capete de mort, de inimi, de picioare sângerânde, alături de scorpion, de cuțitul sacrificial cu tăiș de obsidian sau de cremene. În limba yucatec, acest cuțit este numit ‘mâna zeului’”. În ceea ce privește legătura ei cu ochiul, asemănarea se datorează faptului că amândouă ajută la peceperea obiectelor înconjurătoare. Simțul pipăitului devine mai intens la orbi, mâinile devenind cel mai de nădejde mijlocitor între ei și lume. De asemenea, se poate face o legătură între ochiul interior (conștiință, talent artistic, viziune) și creație literară scrisă de mână. “Mâna este comparată cu ochiul: mâna vede”,consideră Chevalier, care observă faptul că psihanaliștii asociază mâinilor văzute în vis aceeași explicație ca și ochilor.

Mana Fatimei este o amuletă foarte populară în întregul Orient Mijlociu și Africa de Nord , frecvent utilizată în bijuterii, materiale și draperii, ilustrând mâna dreaptă deschisă, o imagine recunoscută la nivel mondial și folosită ca simbol de protecție  împotriva energiilor negative, pentru abundenţă, fertilitate, prosperitate, noroc şi sănătate. De asemenea oferă şi protecţie împotriva deochiului.

Simbolul mâinii talisman precede iudaismul, creștinismul și islamismul. Islamiştii o atribuie Fatimei, numind-o astfel după fiica lui Mohamed – Fatima Zahra. Creștinii o atribuie Fecioarei Maria iar evreii lui Miriam, în amintirea surorii lui Moise și Aaron.

Mâna ( Khamsa ) este reprezentată  în special prin mâna dreaptă deschisă şi a fost una dintre cele mai comune componente ale bijuteriilor din aur și argint, considerată o bijuterie tradiţională din punct de vedere istoric. Khamsa a fost cel mai frecvent sculptată în piatră, argint, aur sau metal datorită simbolisticii sale deloc de neglijat: puritatea şi proprietatile magice.

Pictată în roşu pe uşile caselor simbolizează sacrificarea unor animale – uneori simbolul se picta chiar cu sângele animalelor sacrificate. Mâna Fatimei se agăţa deasupra uşii de la camera femeii care trebuia să nască pentru a avea o naştere uşoară iar pruncul să fie norocos dar şi deasupra uşii de la intrare pentru a proteja casa de incendii. Se spune că mâna Fatimei cu degetele desfăcute alunga spiritele răului iar cea cu degetele închise aducea norocul.

Datorită importanței sale atât în cultura ​​arabă cât și în cea berberă, hamsareprezintăunuldintre simbolurile naționale ale Algeriei, apărând chiar în emblema ţării. De asemenea, este cea mai populară amuletă. Uneori se leagă de Khamsa alte cinci amulete (stele, cârlige, cercuri)  la părul copiilor, şorţurile negre ale femeilor sau la turbane. 

Purtatorul Khamsei se va bucura de abundentă, noroc, vitalitate, va fi favorizat de astre şi de energiile benefice ale Universului.  Talismanul acesta este considerat a fi cel mai norocos din toate câte se cunosc şi e recomandabil să fie purtat sub formă de brăţară.  Mâna Fatimei are un efect deosebit de puternic asupra purtătorului mai ales atunci când acesta se află la o răscruce în viată. Mâna Fatimei va adaposti purtătorulde obstacolecerturi si adversitate, ajutându-l să-şi schimbe destinul într-un sens pozitiv.

 

 

Mone Camino

Bratara Talisman AnkhHamsa (model 1) cu hematit


Mone Camino

 

 Bratara Talisman AnkhHamsa (model 1) cu hematit Ankh (Crux Ansata) si Hamsa (Mana Fatimei) – protectie, antideochi, viata lunga, noroc si bani, putere, sanatate, abundentă, noroc, vitalitate, siguranta, incredere, vointa, regenerare, puternic rol curativ, echilibrare, victorie in procese, succes in afaceri sau chestiuni judiciare, liniste, optimism, dragoste, pace, fericire interioara, multumire, curaj.

 

Mone Camino

Materiale: Amuleta Ankh, Amuleta Hamsa, Hematit, piele eco, inchizatoare Toggle, accesorii metalice.

Pret: 43 lei

Pentru comenzi accesati datele de contact.

 

Mone Camino

 

Ankh (Crucea Egipteana, Cheia Vietii, Crucea cu maner, Crux Ansata) este o hieroglifă egipteană, simbol a vieții lungi. Faraonii primeau o amuletă sub formă de ankh la naștere.

Ankh-ul a fost pentru vechii egipteni simbolul Vieții Veșnice (simbolul hieroglific actual).

Simbolul a fost adesea folosit în arta egipteană.

În timp ce era creștină eclipsa sistemul religios păgân al egiptenilor, “crux ansata” (cruce cu mâner) – Ankh-ul a fost adoptat de către Creștinism în simbolul Crucii. Faptul că Iisus Hristos a fost ucis pe o structură ce se asemăna unei cruci, a facilitat integrarea Ankh-ului în Creștinism.

Vechii zei egipteni erau reprezentați foarte des alături de un Ankh (Anqet, Ptah, Satet, Sobek, Tefnut, Osiris, Ra, Isis, Hathor, Anubis și mulți alții), ca dovadă a abilității lor de a transcende moartea.

Sarcofagele faraonilor aveau un Ankh plasat pe pieptul regelui pentru a simboliza răsuflarea Vieții Eterne.

Simbolul Ankh-ului nu se limitează la viața materială, ci trece mai departe de ea, simbolizând viața în moarte. De aceea, morții erau numiți “ankhu” și un termen pentru sarcofag era “neb-ankh” care însemna “posesor al vieții”.

De asemenea Ankh-ul era folosit pentru protecție împotriva spiritelor rele.

Unele teorii susțin faptul că Ankh-ul reprezenta răsăritul soarelui. Bucla simbolizând soarele, linia orizontală simbolizând orizontul, iar linia vericală simbolizând traiectoria soarelui.

O altă teorie privind simbolul susține faptul că Ankh-ul reprezintă uniunea dintre principiul masculin și cel feminin (uniunea dintre Cer și Pământ).

Ankh-ul nu numai că simbolizează Viața Eternă (atât cea materială cât și cea spirituală), însă reprezintă și puterea de a da și susține viața. Este asociat în general cu lucrurile materiale precum apa (pe care egiptenii o considerau capabilă de a regenera viața), aerul, soarele precum și cu zeii.

De-a lungul timpurilor, Ankh-ul a devenit simbolul Vieții și Imortalității, al Universului, al puterii, al apei și aerului dătători de viață. Forma sa asemănătoare cu o cheie a încurajat credința că poate deschide porțile morții.

Ankh-ul este popular și în rândul Păgânilor, în mare parte datorită asemănării cu Crucea Creștină ce face ca Ankh-ul să fie un simbol mai puțin șocant comparat cu o pentagramă. (Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ankh)

 

Mone Camino

 

Crucea Vietii (Crux Ansata, Ankh) este un  simbol incarcat de semnificatii adanci. Alegerea ei ca reprezentare a crestinismului nu a fost intamplatoare. Originara din Egiptul Antic (perioada primelor dinastii), crucea vietii apare mereu in reprezentarile grafice ale zeilor, fiind, in general, simbolul Zeului Soare, al lui Isis si al zeului creator Ptah (alaturi de djed si wad) si simbolizand viata, regenerarea si viata de dupa moarte. Desi simbol al zeilor primordiali, principali, Ankh este purtata de majoritatea celorlalti zei, crucea fiecarui zeu fiind asociata puterilor acestuia. De exemplu, crucea lui Anubis are puteri deosebite in protejarea mortilor in timp ce crucile lui Sekhmet, War sau Hapi sunt asociate, apei, aerului, etc.

Crucea copta are denumirea latina Crux Ansata pentru forma sa buclata in partea superioara, si inseamna Cruce cu maner. De altfel, Ankh este mereu tinut de maner de catre zeitatile egiptene sau regii defuncti, in calatoria lor catre Lumea de Dincolo. Multe amulete si oglinzi erau confectionate in forma de Ankh. Oficial, vechii egipteni purtau ankh-ul ca amuleta alaturi de Djed si Was care reprezentau puterea si respectiv sanatatea. Este demn de mentionat ca, in Egiptul antic, Ankh-ul – ca simbol al soarelui – era modelat numai din metale asimilate acestuia: cupru, aur (aproape niciodata din argint).

Un simbol similar ankh-ului apare frecvent in civilizatiile minoica si miceniana din Grecia. Acesta este o combinatie a nodului sacru (simbolul sfinteniei) cu toporul cu doua taisuri (simbolul matriarhatului). Acest simbol este usor de recunoscut in doua statuete ale zeitei cu serpi, descoperite la Knossos (in Creta). In scrierea minoica Linear B semnul fonetic „Za” corespunde Ankh-ului.
Ankh-ul apare si pe monedele antice provenind din Cipru si Asia Mica (in special orasul Mallus din Cilicia) iar in timpul emisiei monetare din perioada regelui Eulethon al Salamis-ului, litera cipriota Ku aparea cu cercul Ankh-ului insemnand Ku(prion) (Ciprioti).  O forma usor modificata a Ankh-ului este folosita si astazi in astrologie pentru a reprezenta planeta Venus sau Afrodita  (zeita Ciprului), in alchimie pentru a reprezenta elementul Cupru (minele de cupru de pe insula fiind responsabile de numele acesteia) iar in biologie pentru identificarea genului feminin.

Un semn asemanator dar cu manerul inchis s-a descoperit si in Peru, fiind utilizat de cultura Mochica in sec 7.

Originea exacta a simbolului ramane un mister pentru egiptologi si diverse ipoteze au devenit larg acceptate.

Unii i-au gasit originea intr-o bareta a sandalei lui Isis, altii in braul lui Isis, un simbol al eternitatii. Semnul nu are in vedere asemanarea cu infinitul ci faptul ca bucla revine in acelasi punct simbolizand forta nesecata a vietii, identificata cu Isis din care curge viata in toate formele sale. Ankh-ul se poate identifica astfel cu Copacul Vietii iar cei care il poarta se identifica cu zeita. Asocierea ankh-ului cu cordonul zeitei Isis este mult mai complexa infuzand conceptul de viata si imortalitate cu cel al franghiilor care leaga de pamant viata muritorilor, si care trebuie desfacute pentru a atinge nemurirea „Rupe-ti legaturile!” „desfa nodurile lui Nephtys” spune Cartea Egipteana a Mortilor. Si din nou, aceeasi sursa preamareste pe purtatotul Braului „Stralucitori sunt purtatorii cordonului, Oh, Fericiti purtatori ai Braului!”(aceeasi semnificatie apare in cartea budistilor tibetani numita „Desfacerea Nodurilor”). Deci, in timp ce crucea buclata simbolizeaza imortalitatea zeilor, cordonul lui Isis pune si conditia obtinerii ei de catre muritori: prin desfacerea legaturilor („A Dictionary of Symbols”-, Jean Chevalier and Alain Gheerb).

Ankh-ul este uneori numit Cheia Nilului, o alta teorie asociind acest simbol cu Imhotep, medic, arhitect, sfatuitor al faraonului (aprox 3.000. ien). Dupa moartea sa Imhotep devenise zeu al medicinei iar simbolul sau folosit astazi in industria farmaceutica.

In lucrarea lor din 2004, „The Quick and the Dead” Andrew Hunt Gordon si Calvin W. Schwabe speculau ca simbolurile „ankh”si „djed” ar fi avut o baza biologica derivand din cultura antica a sacralitatii vitelor. Pornind de la credinta egipteana ca samanta vietii se afla in sira spinarii, si observand biologic forma vertebrelor taurului, rezulta ca Ankh-ul simbolul vietii se afla in forma sectionata a vertebrei toracice a taurului iar Djed-simbolul stabilitatii, este forma sectionata a vertebrei sacrale a aceluiasi animal.

Academicienii egipteni, de formatie clasica si foarte traditionala, accepta cu greu alte teorii decat cele consacrate (si oarecum simpliste). Astfel, ei considera ca ankh-ul a fost mult prea interpretat si ca el reprezenta esenta Nilului cu rol primordial in Egiptul Antic. In conceptia lor, capul oval al crucii ar reprezenta Delta Nilului in timp ce bratele crucii cele doua maluri ale fluviului. Personal nu tind sa dau crezare scolii egiptene care prefera sa mearga pe principii vechi, prafuite, infirmate adesea de logica, si descoperirile de ultima ora din diverse domenii, care indica faptul ca civilizatia faraonica a fost mai mult decat o simpla cultura antica cu ceva cunostinte astronomice si enorm de multa fantezie.

Una din cele mai larg raspandite si acceptate interpretari ale Ankh-ului este aceea ca el reprezenta imortalitatea, ciclicitatea vietii si dualitatea celor doua simboluri feminin/masculin, un fel de Ying si Yang, semne primordiale fara de care este imposibila creatia pe Terra. Astfel, bucla reprezinta disciplina feminina (uter-ul) in timp ce partea alungita semnul masculinitatii (falus-ul), alaturate ele sunt suma a milioane de ani de viata si fertilitate. Bucla este simbolul perfect pentru „cel fara de inceput si de sfarsit” si pentru spiritul etern izvorat din esenta divina.

Ankh-ul apare frecvent in arta funerara a Egiptului Antic, fiind purtat de zei in reprezentari ale Vietii de Apoi cand acestia ofera viata mumiei defunctului. Crucea era starea de transa in care se afla decedatul si in unele temple, in cadrul ritualurilor funerare preotii asezau corpul neinsufletit pe un pat construit in forma crucii, precum o cheie geometrica posesoare a unor mistere ascunse.
Datorita puterii sale, ankh-ul era folosit in numeroase ritualuri care implicau regalitatea. Faraonul era adesea reprezentata in gestica ce implica Cheia vietii, fie se afla in posesia ei (cu drept de viata asupra poporului sau) fie i se oferea un ankh din partea zeilor. Regii si zeii purtau ankh-ul pentru a se distinge de restul muritorilor. Numeroase exemple de ankh, gasite printre artefacte erau confectionate din metal, lut sau lemn fiind purtate ca amulete pentru viata lunga  ori plasate pe mumia regelui pentru energizarea si invierea spiritului.
In arta funerara Ankh-ul era tinut langa nasul defunctului rege de catre zei ca semn al noii vieti suflate de acestia in corpul inert odata ajuns Dincolo. Zeii erau mereu reprezentati ca purtatori ai Ankh-ului pentru a arata ca numai ei, cei nemuritori, au putere asupra vietii si mortii oamenilor. Mortii purtau si ei crucea vietii in momentul cantaririi sufletului ori pe Barca Solara in semn ca si ei cauta imortalitatea specifica zeilor iar a tine un ankh era ca si cum ar sorbi dintr-un elixir al virtutilor divine si al nemuririi. In ritualurile funerare ank-ul apare reprezentat invers transformandu-se intr-o cheie care deschidea defunctului calea catre Regatul Mortilor penetrand semnificatiile vietii eterne. Uneori ankh-ul apare desenat pe fruntea muritorului si reprezinta datoria sa de a pastra secretul misterului in care a fost initiat (ankh-ul fiind cheia catre aceste secrete ce trebuie ascunse restului lumii).
   
Concret, ca simbol al vietii eterne, se credea ca energia emanata de ankh putea fi absorbita de oricine aflat la o anumita distanta de posesor. Se credea ca amuleta este un talisman puternic ce conferea posesorului protectie de fortele raului, boala ori descompunere (in cazul corpurilor neinsufletite) ea fiind un fel de antena/canal de comunicare cu Divinitatea prin care se scurgea puterea vietii. Mai exista convingerea ca Ankh-ul era folosit de preoti alaturi de zei in ceremoniale secrete drept cheie de control a debitului Nilului in aceeasi maniera in care noi folosim astazi robinetul.
O alta teorie indica faptul ca Ankh-ul genereaza ultrasunete pe frecvente foarte inalte imposibil de receptat de urechea umana dar suficient de eficiente pentru a speria animalele salbatice ale desertului (sacalii si hienele) si a proteja calatorul in timpul noptii. In aceeasi maniera erau protejate si mumiile de insecte si rozatoare care ar fi putut devora corpurile defunctilor.

La Stonehenge s-a efectuat un experiment curios, cand o incarcatura energetica de voltaj mare s-a putut transmite de la un megalit prin intermediul unui fir in forma de ankh. Un oscilator de mare frecventa ca ankh-ul, are avantajul de a produce voltaje mari la un curent de joasa intensitate, putand fi manevrat fara risc. In cartea sa“The Ankh: African Origins of Electromagnetism”Ankh-ul: Origini africane ale electromagnetismului” autorul, Nur Ankh Amen, demonstreaza ca aceasta cheie a vietii servea si unor scopuri practice nu doar mistic-religioase. Potrivit autorului, forma Ankh-ului bobinata permite transmiterea unei incarcaturi electromagnetice. Aceasta afirmatie sustine teoriile conform carora anticii egipteni au cunoscut puterea electricitatii.

Indiferent de conotatiile sale, influenta Ankh-ului ca simbol a fost imensa in Egipt si s-a simtit puternic in toate perioadele dinastice, supravietuind ca simbol cu puteri magice si in era Crestina. (Sursa: egiptulblog.yolasite.com)

 

Mone Camino

 

Ĥamsa arabă (خمسة‎) este un simbol folosit in producerea de amulete, obiecte de decor sau bijuterii. Musulmanii o cunosc drept “mâna Fatimei”, iar creștinii drept “Mâna Fecioarei Maria“. Ca amuletă, este folosită, de cele mai multe ori, ca protecție împotriva deochiului. Numele ei provine de la cifra cinci (خمسة – inseamna cinci in arabă).

Cel puțin în forma ei clasică, Hamsa reunește simbolistica cifrei cinci, a ochiului și pe cea a mâinii, toate trei fiind simboluri universale, considerate ca având o anumită putere în ceea ce privește protecția (mai ales împotriva deochiului). Motivul reuniunii de simboluri folosite pentru scopuri asemănătorare este acela de a spori puterea amuletei, mai ales că nu există o tradiție care în ceea ce privește materialul din care ar trebui confecționată pentru a proteja mai bine sau al momentului zilei în care ar trebui realizată (ca la runele antice). În lipsa acestor metode ritualice de a spori puterea, tradiția adaugă din ce în ce mai multe simboluri pe “mâna Fatimei”, pasaje din Coran, reprezentări florale sau animale, cu scop nu numai estetic dar și de a spori capacitatea defensivă.

Cifra cinci apare multe culturi ca un simbol al echilibrului și al uniunii, fie că reprezintă îsoțirea principiului ceresc cu cel pământesc al mamei ca la hierogami ,totalitatea celor cinci simțuri și forme sensibile ale materiei sau ordinea și perfecțiunea universului: două axe, una verticală și una orizontală, trecând prin același centru. Cifra cinci este, prin exelență, un simbol al echilibrului. Reprezentând o stare de stabilitate, cifra cinci apără împotriva fluxului de energii negative ca aceea ce cauzează deochiul. Din moment ce energiile unei persoane sunt în armonie este greu ca deochiul să gasească un punct slab în care să cauzeze stricăciune. Chevalier consideră că “pentru a alunga deochiul, se întind cele cinci degete ale mâinii drepte și se rostește: ‘Cinci în ochiul tău” sau “Cinci pe ochiul tău”(…) Astfel cifra cinci a devenit un farmec prin sine însăși.”

Pentru Islam, cifra cinci este o cifră a integralității ritualurilor, a cercurilor complete: “În Islam, unde i se manifestă o adevărata predilecție, cinci este o cifră fastă: pentagrama celor cinci simțuri și a căsătoriei. Cinci este numărul orelor de rugăciune, al bunurilor hărăzite dijmei, al elementelor din hajj (și al zilelor petrecute pe Arafat), al felurilor de post, al motivelor pentru care se face abluțiunea, al dispenselor pentru ziua de vineri. Tot aici întâlnim cea de-a cincea parte din comori sau din pradă, cele cinci generații necesare răzbunării tribale, cele cinci cămile pentru diya, cele cinci takbir sau formule de rugăciune: Mare este Allah!, cei cinci martori ai Mubahalei (pactul), cele cinci chei coranice ale misterului (Coran 6, 59; 31, 34), precum și cele cinci degete ale mîinii Fatimei”.

Simbolistica mâinii, afară de schimbarea statutului (căsătorie), luare în posesie și putere, este asociată cu cifra cinci și cu ochiul. Ea are capacitatea de a opri răul, acționând ca un scut. Probabil simbolismul gestului de a întinde mâna în fața cuiva care pare a transmite invidie sau alte gesturi rituale efectuate cu mainile, provin din impulsuri naturale de apărare, transpuse în plan spiritual. În alte culturi, mâna nu rămâne exclusiv un instrument de apărare, este instrumentul cu care acționează zeii și cu care se fac sacrificii în numele lor. Astfel simbolul mâinii devine prin excelență semn de divinitate sau intervenție divină. “Palma cu degetele întinse – și adeseori cu degetul mare în sus – este frecvent reprezentată în America Centrală precolumbiană, atât pe basoreliefuri cât și în glibtică. Primul ei înțeles, numeric, este 5. Ea este simbolul zeului zilei a cincea. Acest zeu este, însa htonian, de aceea, mâna devine, în arta mexicană, un simbol al morții. Într-adevăr, o găsim alături de capete de mort, de inimi, de picioare sângerânde, alături de scorpion, de cuțitul sacrificial cu tăiș de obsidian sau de cremene. În limba yucatec, acest cuțit este numit ‘mâna zeului’”. În ceea ce privește legătura ei cu ochiul, asemănarea se datorează faptului că amândouă ajută la peceperea obiectelor înconjurătoare. Simțul pipăitului devine mai intens la orbi, mâinile devenind cel mai de nădejde mijlocitor între ei și lume. De asemenea, se poate face o legătură între ochiul interior (conștiință, talent artistic, viziune) și creație literară scrisă de mână. “Mâna este comparată cu ochiul: mâna vede”,consideră Chevalier, care observă faptul că psihanaliștii asociază mâinilor văzute în vis aceeași explicație ca și ochilor.

Mana Fatimei este o amuletă foarte populară în întregul Orient Mijlociu și Africa de Nord , frecvent utilizată în bijuterii, materiale și draperii, ilustrând mâna dreaptă deschisă, o imagine recunoscută la nivel mondial și folosită ca simbol de protecție  împotriva energiilor negative, pentru abundenţă, fertilitate, prosperitate, noroc şi sănătate. De asemenea oferă şi protecţie împotriva deochiului.

Simbolul mâinii talisman precede iudaismul, creștinismul și islamismul. Islamiştii o atribuie Fatimei, numind-o astfel după fiica lui Mohamed – Fatima Zahra. Creștinii o atribuie Fecioarei Maria iar evreii lui Miriam, în amintirea surorii lui Moise și Aaron.

Mâna ( Khamsa ) este reprezentată  în special prin mâna dreaptă deschisă şi a fost una dintre cele mai comune componente ale bijuteriilor din aur și argint, considerată o bijuterie tradiţională din punct de vedere istoric. Khamsa a fost cel mai frecvent sculptată în piatră, argint, aur sau metal datorită simbolisticii sale deloc de neglijat: puritatea şi proprietatile magice.

Pictată în roşu pe uşile caselor simbolizează sacrificarea unor animale – uneori simbolul se picta chiar cu sângele animalelor sacrificate. Mâna Fatimei se agăţa deasupra uşii de la camera femeii care trebuia să nască pentru a avea o naştere uşoară iar pruncul să fie norocos dar şi deasupra uşii de la intrare pentru a proteja casa de incendii. Se spune că mâna Fatimei cu degetele desfăcute alunga spiritele răului iar cea cu degetele închise aducea norocul.

Datorită importanței sale atât în cultura ​​arabă cât și în cea berberă, hamsa reprezintăunuldintre simbolurile naționale ale Algeriei, apărând chiar în emblema ţării. De asemenea, este cea mai populară amuletă. Uneori se leagă de Khamsa alte cinci amulete (stele, cârlige, cercuri)  la părul copiilor, şorţurile negre ale femeilor sau la turbane. 

Purtatorul Khamsei se va bucura de abundentă, noroc, vitalitate, va fi favorizat de astre şi de energiile benefice ale Universului.  Talismanul acesta este considerat a fi cel mai norocos din toate câte se cunosc şi e recomandabil să fie purtat sub formă de brăţară.  Mâna Fatimei are un efect deosebit de puternic asupra purtătorului mai ales atunci când acesta se află la o răscruce în viată. Mâna Fatimei va adaposti purtătorul de obstacolecerturi si adversitate, ajutându-l să-şi schimbe destinul într-un sens pozitiv.

Mone Camino

 

 

Hematitul

Extrem de eficace pentru ancorare şi protecţie. Armonizează mintea, corpul şi spiritul. Utilizat în timpul călătoriilor extracorporale, hematitul protejează sufletul ajutându-l să revină în corp. Această piatră are o componentă yang puternică. Ea echilibrează meridianele şi redresează dezechilibrele yin. Disipează negativitatea şi împiedică energiile negative să penetreze aura, restabilind pacea şi armonia corpului. Se crede că hematitul este benefic în problemele juridice. In plan psihologic, hematitul are o acţiune puternică. Susţine femeile timide, readuce respectul de sine şi capacitatea de a supravieţui, întăreşte voinţa şi încrederea, conferind siguranţă. Depăşeşte limitele autoimpuse şi favorizează dezvoltarea. Contribuie la învingerea constrângerilor şi a dependenţelor. Hematitul aduce în atenţie dorinţele neîmplinite care dirijează viaţa. Tratează bulimia, tabagismul şi orice formă de exces. Vă ajută să vedeţi greşelile ca pe nişte experienţe educative, şi nu ca pe nişte dezastre. In plan mental, stimulează concentrarea, îmbunătăţeşte memoria şi originalitatea. Indreaptă  atenţia spre necesităţile esenţiale supravieţuirii şi ajută la rezolvarea tuturor tipurilor de probleme. Incurajează studiul matematicii şi al disciplinelor tehnice.
In plan fizic, hematitul este legat putemic de sânge, reglând circulaţia sangvină. Poate scoate căldura din corp.

EFECTE TĂMĂDUITOARE. Tratează afecţiunile circulatorii, precum boala Reynaud, şi ale sângelui (anemia). Ajută rinichii să purifice sângele şi regenerează ţesuturile. Stimulează absorbţia fierului şi formarea de globule roşii. Tratează crampele musculare, anxietatea, insomnia, fracturile şi deformările coloanei vertebrale. (Sursa: tiganusionutz.wordpress.com)

 

Mone Camino

 

Hematitul are un puternic rol protector impotriva oricaror energii negative, a atacurilor fizice, a ranilor, a accidentelor, rol protector pentru frati si casa.
Un hematit tinut permanent asupra purtatorului mentine o stare de sanatate buna.
Amplifica energia masculina, capacitatile psihice, curajul, puterea, vointa, rezistenta, fermitatea, sentimentul de invincibilitate, spiritul de independenta, respectul de sine, increderea, intuitia, detasarea, calitatile in stiinte exacte: matematica, logica, informatica, memoria vizuala, memoria datelor, dexteritatea manuala.
Aduce noroc si bani, victorie in procese, succes in afaceri sau chestiuni judiciare, liniste, optimism, dragoste, pace, fericire interioara, multumire.
Ajuta la concentrare si echilibru emotional, la intelegerea perspectivelor, la indeplinirea viselor, la pastrarea contactului cu realitatea.
Deschide accesul spre Dumnezeu, bun pentru meditatie si rugaciune.
Reduce furia si gelozia, energiile negative.
Efect calmant in perioade de pierderi dureroase.
Recomandabil celor imprastiati, uituci, dezorganizati, slabi, timizi, fara curaj dar nerecomandabil celor agresivi. – Bun liant relational.
Respinge negativitatea din jur, trimitand-o inapoi la sursa. Acelasi lucru se va intampla si cu negavitatea trimisa de insusi purtatorul pietrei.
Samanii antici asezau un hematit peste locul bolnav din organism. Se spunea ca spiritul bolii era absorbit de hematit si boala disparea.
SANATATE: puternic rol curativ, benefic pentru sange, splina, bila, rinichi, sange, maduva oaselor, inima, oase, eliminarea toxinelor, plamani, energizeaza si vitalizeaza organismul, benefic in caz de fracturi, insomnie, isterie, dureri de cap, febra, crampe musculare, anemie, rani, arsuri, inflamatii, hemoragii, ajuta la regenerarea tesuturilor, scade tensiunea si febra. (Sursa: acvaria.com)

Mone Camino

 

Martisoare 2015 – handmade by Mone


La sfarsitul secolului al XIX-lea, martisorul era primit de copii, fete si baieti, fara deosebire, de la parinti in dimineata zilei de 1 martie, inainte de rasaritul soarelui. De firul martisorului se agata o moneda de argint, uneori de aur. Martisorul se purta legat la mana sau era prins in piept sau la gat. Se scotea la o sarbatoare importanta a primaverii: Macinici, Florii, Paste, Armindeni sau la inflorirea unor arbusti si pomi fructiferi si agatat pe ramurile inflorite. Se credea ca purtatorii martisorului nu vor fi parliti de Soare pe timpul verii, ca vor fi sanatosi si frumosi ca florile, placuti si dragastosi, bogati si norocosi, feriti de boli si de deochi. (Sursa: jurnalul.ro)

Pret: 30 lei

Pret: 30 lei

 

Pret: 30 lei

Pret: 30 lei

 

Pret: 8 lei

Pret: 8 lei

 

Pret: 8 lei

Pret: 8 lei

 

Pret bratara: 8 lei

Pret bratara: 8 lei

 

Pret bratara: 8 lei

Pret bratara: 8 lei

 

Pret bratara: 8 lei

Pret bratara: 8 lei

 

Pret bratara: 8 lei

Pret bratara: 8 lei

 

Pret: 8 lei

Pret: 8 lei

 

 

Pret cercei: 10 lei/per.; Pret bratara: 25 lei

Pret cercei: 10 lei/per.  Pret bratara: 25 lei

 

 

Bratara Talisman Hamsa


Mone Camino

 

Bratara Talisman Hamsa – protectie, antideochi, abundență, noroc, fertilitate, prosperitate, sănătate, vitalitate.

 

Mone Camino

 

Materiale: Amuleta Hamsa, margelute Toho turcoaz si argintii, inchizatoare Toggle, accesorii metalice

Pret: 30 lei

Pentru comenzi accesati datele de contact.

 

Mone Camino

 

Ĥamsa

Ĥamsa arabă (خمسة‎) este un simbol folosit in producerea de amulete, obiecte de decor sau bijuterii. Musulmanii o cunosc drept “mâna Fatimei”, iar creștinii drept “Mâna Fecioarei Maria“. Ca amuletă, este folosită, de cele mai multe ori, ca protecție împotriva deochiului. Numele ei provine de la cifra cinci (خمسة – inseamna cinci in arabă).

Cel puțin în forma ei clasică, Hamsa reunește simbolistica cifrei cinci, a ochiului și pe cea a mâinii, toate trei fiind simboluri universale, considerate ca având o anumită putere în ceea ce privește protecția (mai ales împotriva deochiului). Motivul reuniunii de simboluri folosite pentru scopuri asemănătorare este acela de a spori puterea amuletei, mai ales că nu există o tradiție care în ceea ce privește materialul din care ar trebui confecționată pentru a proteja mai bine sau al momentului zilei în care ar trebui realizată (ca la runele antice). În lipsa acestor metode ritualice de a spori puterea, tradiția adaugă din ce în ce mai multe simboluri pe “mâna Fatimei”, pasaje din Coran, reprezentări florale sau animale, cu scop nu numai estetic dar și de a spori capacitatea defensivă.

Cifra cinci apare multe culturi ca un simbol al echilibrului și al uniunii, fie că reprezintă îsoțirea principiului ceresc cu cel pământesc al mamei ca la hierogami ,totalitatea celor cinci simțuri și forme sensibile ale materiei sau ordinea și perfecțiunea universului: două axe, una verticală și una orizontală, trecând prin același centru. Cifra cinci este, prin exelență, un simbol al echilibrului. Reprezentând o stare de stabilitate, cifra cinci apără împotriva fluxului de energii negative ca aceea ce cauzează deochiul. Din moment ce energiile unei persoane sunt în armonie este greu ca deochiul să gasească un punct slab în care să cauzeze stricăciune. Chevalier consideră că “pentru a alunga deochiul, se întind cele cinci degete ale mâinii drepte și se rostește: ‘Cinci în ochiul tău” sau “Cinci pe ochiul tău”(…) Astfel cifra cinci a devenit un farmec prin sine însăși.”

Pentru Islam, cifra cinci este o cifră a integralității ritualurilor, a cercurilor complete: “În Islam, unde i se manifestă o adevărata predilecție, cinci este o cifră fastă: pentagrama celor cinci simțuri și a căsătoriei. Cinci este numărul orelor de rugăciune, al bunurilor hărăzite dijmei, al elementelor din hajj (și al zilelor petrecute pe Arafat), al felurilor de post, al motivelor pentru care se face abluțiunea, al dispenselor pentru ziua de vineri. Tot aici întâlnim cea de-a cincea parte din comori sau din pradă, cele cinci generații necesare răzbunării tribale, cele cinci cămile pentru diya, cele cinci takbir sau formule de rugăciune: Mare este Allah!, cei cinci martori ai Mubahalei (pactul), cele cinci chei coranice ale misterului (Coran 6, 59; 31, 34), precum și cele cinci degete ale mîinii Fatimei”.

Simbolistica mâinii, afară de schimbarea statutului (căsătorie), luare în posesie și putere, este asociată cu cifra cinci și cu ochiul. Ea are capacitatea de a opri răul, acționând ca un scut. Probabil simbolismul gestului de a întinde mâna în fața cuiva care pare a transmite invidie sau alte gesturi rituale efectuate cu mainile, provin din impulsuri naturale de apărare, transpuse în plan spiritual. În alte culturi, mâna nu rămâne exclusiv un instrument de apărare, este instrumentul cu care acționează zeii și cu care se fac sacrificii în numele lor. Astfel simbolul mâinii devine prin excelență semn de divinitate sau intervenție divină. “Palma cu degetele întinse – și adeseori cu degetul mare în sus – este frecvent reprezentată în America Centrală precolumbiană, atât pe basoreliefuri cât și în glibtică. Primul ei înțeles, numeric, este 5. Ea este simbolul zeului zilei a cincea. Acest zeu este, însa htonian, de aceea, mâna devine, în arta mexicană, un simbol al morții. Într-adevăr, o găsim alături de capete de mort, de inimi, de picioare sângerânde, alături de scorpion, de cuțitul sacrificial cu tăiș de obsidian sau de cremene. În limba yucatec, acest cuțit este numit ‘mâna zeului’”. În ceea ce privește legătura ei cu ochiul, asemănarea se datorează faptului că amândouă ajută la peceperea obiectelor înconjurătoare. Simțul pipăitului devine mai intens la orbi, mâinile devenind cel mai de nădejde mijlocitor între ei și lume. De asemenea, se poate face o legătură între ochiul interior (conștiință, talent artistic, viziune) și creație literară scrisă de mână. “Mâna este comparată cu ochiul: mâna vede”, consideră Chevalier, care observă faptul că psihanaliștii asociază mâinilor văzute în vis aceeași explicație ca și ochilor.

Mana Fatimei este o amuletă foarte populară în întregul Orient Mijlociu și Africa de Nord , frecvent utilizată în bijuterii, materiale și draperii, ilustrând mâna dreaptă deschisă, o imagine recunoscută la nivel mondial și folosită ca simbol de protecție  împotriva energiilor negative, pentru abundenţă, fertilitate, prosperitate, noroc şi sănătate. De asemenea oferă şi protecţie împotriva deochiului.

Simbolul mâinii talisman precede iudaismul, creștinismul și islamismul. Islamiştii o atribuie Fatimei, numind-o astfel după fiica lui Mohamed – Fatima Zahra. Creștinii o atribuie Fecioarei Maria iar evreii lui Miriam, în amintirea surorii lui Moise și Aaron.

Mâna ( Khamsa ) este reprezentată  în special prin mâna dreaptă deschisă şi a fost una dintre cele mai comune componente ale bijuteriilor din aur și argint, considerată o bijuterie tradiţională din punct de vedere istoric. Khamsa a fost cel mai frecvent sculptată în piatră, argint, aur sau metal datorită simbolisticii sale deloc de neglijat: puritatea şi proprietatile magice.

Pictată în roşu pe uşile caselor simbolizează sacrificarea unor animale – uneori simbolul se picta chiar cu sângele animalelor sacrificate. Mâna Fatimei se agăţa deasupra uşii de la camera femeii care trebuia să nască pentru a avea o naştere uşoară iar pruncul să fie norocos dar şi deasupra uşii de la intrare pentru a proteja casa de incendii. Se spune că mâna Fatimei cu degetele desfăcute alunga spiritele răului iar cea cu degetele închise aducea norocul.

Datorită importanței sale atât în cultura ​​arabă cât și în cea berberă, hamsa reprezintă unul dintre simbolurile naționale ale Algeriei, apărând chiar în emblema ţării. De asemenea, este cea mai populară amuletă. Uneori se leagă de Khamsa alte cinci amulete (stele, cârlige, cercuri)  la părul copiilor, şorţurile negre ale femeilor sau la turbane. 

Purtatorul Khamsei se va bucura de abundență, noroc, vitalitate, va fi favorizat de astre şi de energiile benefice ale Universului.  Talismanul acesta este considerat a fi cel mai norocos din toate câte se cunosc şi e recomandabil să fie purtat sub formă de brăţară.  Mâna Fatimei are un efect deosebit de puternic asupra purtătorului mai ales atunci când acesta se află la o răscruce în viață. Mâna Fatimei va adaposti purtătorul de obstacolecerturi și adversitate, ajutându-l să-şi schimbe destinul într-un sens pozitiv.

 

Mone Camino

Bratara Talisman SweetHeart


 

Mone Camino

 

Bratara Talisman SweetHeart – dragoste, protectie, antideochi, fericire, compasiune, caritate, sanatate, feminitate, fidelitate, sinceritate, vitalitate.

 

 

Mone Camino

 

Materiale: Amuleta Inima, inchizatoare Toggle Inima, piele eco, accesorii metalice.

Pret: 30 lei

 

Pentru comenzi accesati datele de contact.

 

INIMA

Magicienii si alchimistii foloseau simbolurile inimii in incantatii si farmece de dragoste sau in ritualuri de intarire a unei relatii de cuplu.

Inima a fost recunoscuta, de mult timp, in numeroase culturi, ca un simbol al iubirii, fericirii, compasiunii si caritatii.

De asemenea, emblema a adevarului , “Inima sacra” a lui Iisus constituie unul din punctele majore de referinta ale bisericii romano-catolice , ca simbol al iubirii Domnului.

Din punct de vedere grafic , simbolul inimii este reprezentarea unui triunghi intors sau a unui triunghi cu varful in jos, o imagine metaforica a unui vas in care este turnata sau prin care este transmisa dragostea.
Triunghiul cu un unghi in partea inferioara este si un simbol ezoteric al feminitatii divine, sau al puterii feminine, in general (multi au aflat lucrul acesta din “Codul lui DaVinci).

Un astfel de triunghi este punctul central Muladhara, sau chakra radacinii, semnificandradacina izvorului puterii primare sau fortei sexuale. In punctul inferior al triunghiului este declansata scanteia care aduce caldura intensa celelorlalte chackre ale sirei spinarii. Imagini ale triunghiului intors pot fi regasite in chackrele dinplexul solar (Manipura), inima (Anahata), gat (Vishudha) si al treilea ochi (Ajna).

Triunghiul cu un unghi in jos reprezinta totodata elementul “apa“. Din punct de vedere ezoteric, apa simbolizeaza:
-intuitia
-miscarea
-emotia
-perceptia fizica
-tranzitia catre alte valori spirituale (corectat/editat – Sursa: Diane.ro)

Inima. Un simbol cu o existențã durabilã, desemnând nucleul emotional, moral, intelectual sau spiritual al ființei umane. Se credea la modul cel mai concret cã aici sãlãşluieşte sufletul; acum sensul este mai mult metaforic. Numeroase texte religioase îi atribuie o semnificație misticã cu totul specialã, o aurã divinã. În folclorul european tradițional, simbolul este stilizat, roşul înglobând pasiunea şi emoția intensã. Sursa simbolului este incertã, o explicație plauzibilã fiind asemãnarea cu frunza de iederã, cu sãmânța plantei silphium, utilizatã în vechime drept contraceptiv, sau cu anumite caracteristici ale organelor genitale feminine, sau cu forma gâtului lebedelor în dansul de împerechere.

Frunzele ilustrate de olari pe ceramicã au evoluat în inima roşie de pe cãrțile de joc. Simbolul botanic regãsit în arta greco-romanã sugera iubirea fizicã şi non-fizicã şi s-a transformat în cel pe care îl ştim astazi sub influența literaturii medievale de curte. Pe vasele de lut cretane şi pe pereții palatelor minoice apar frunze şi flori în formã de inimã, ornamentații preluate de ahei. În multe cazuri chiar şi strugurii sunt astfel reprezentați. Decorația este un precedent al metamorfozei în simbolismul viței de vie, identificatã cu Iisus.

Pe stelele şi pietrele funerare frunza (îndeosebi cea de iederã) ajunge sã fie asociatã cu iubirea eternă. Ilustratorii din mãnãstiri ataşeazã arborilor vieții frunze în formã de inimã. Deja în secolele 12-13 inima apara coloratã în roşu şi în scene erotice. Simbolul se secularizeazã, fiind destul de întâlnit şi în heraldicã sau ca filigran. Inima roşie este inclusã în jocul de cãrți odatã cu standardizarea de la finele secolului al 15-lea. În Renaştere şi epoca barocã,inima roşie pe blazon ajunge sã însemne loialitate şi curaj veşnic.

Primele reprezentãri medicale ale inimii o înfãțişau în formã de piramidã sau con, influențate de descrierile şcolii hippocratice sau ale lui Galenus. Abia prin secolele 13-16 se generalizeazã frunza de iederã. Anatomiştii medievali s-au orientat mai degrabã dupã ilustrațiile artiştilor monastici, care o portretizau ca frunzã întoarsã, cu vârful spre stânga şi nervurile simbolizând arborele arterial. Poate cã zidarii normanzi care i-au fãcut mormântul lui Heinrich al VI-lea de Hohenstaufen se gândeau la inimã, urmând exemplul roman, atunci când au creat misteriosul simbol cu patru crestãturi (ventricule?) şi peduncul (capãtul vaselor de sânge?). Comparatã cu desenele timpurii ale lui da Vinci, imaginea devine fascinantã. La fel de fascinant este şi inelul cu inima ținutã de mâna divinã,ornament care simbolizeazã dragostea eternala, aşa-zisa corona vitae, simbol preluat din lumea romanã de cãtre simbolica medievalã.

Inima, sediul intelectului si sentimentelor

Inima are în principiu simbolismul centrului. Un centru mai întâi al intelectului şi al intuiției, şi apoi al afectelor şi sentimentelor. Dar oricum, civilizațiile tradiționale nu exclud posibilitatea cunoaşterii obiective prinafectivitate. Asigurând circulația sângelui, inima este în egalã mãsurãsediul intelectului şi al afectelor.

În India, inima reprezintã locuința lui Brahma; în islam, tronul lui Dumnezeu; în creştinism, impãrãția lui Dumnezeu, toate aceste conotații încadrându-se în schema de referințã a unei stãri primordiale, în care divinitatea se manifesta în individ. Angelus Silesius spune de pildã cã inima îl poate conține în întregime pe Dumnezeu, iar Clement din Alexandria cã Dumnezeu este inimã a inimilor. Sãlaş al spiritului îl considerã şi China anticã.

Chinezii îi atribuiau ca element corespondent pãmântul, dar şi focul, în haul ei luând naştere intuiția, percepția înaltã, prin intermediul ochiului inimii. Inima are funcția de a guverna, de a stãpâni respirația, aflatã în strânsã relație cu ritmul cardiac.

În Taoism, rãsuflarea este luminã. Spiritul se concentreazã între sprâncene, acolo unde în viziunea yoghinã se aflã ajna-chakra, deci yoga acolo transferã funcția inimii.

Un rol fundamental joacã inima în religia egipteanã, unde este reprezentatã ca un vas. Triunghiul rãsturnat, o figurare a cupei (cu trimitere şi la Sfântul Graal), simbolizeazã şi inima, cupa care conține bãutura nemuririi.Inima este centrul vieții, al inteligentei, al vointei. Zeul Ptah înainte sã materializeze lumea prin cuvânt a gândit-o cu inima. Inima este cea pusã pe unul dintre talgerele balanței dupã moarte, singurul organ lãsat în mumie la locul sãu (simbolic, ca scarabeu). Scarabeul inimii, o amuletã esențialã, poartã gravatã formula care împiedicã inima sã depunã mãrturie împotriva celui decedat. Inima este cea care îndeamnã la acțiunea pozitivã, cea prin care se vãdeşte prezența divinã.

Primul organ care se naste si primul care moare

În lumea greacã, inima nu are o semnificație anume, singura legendã convingãtoare din punctul de vedere al imaginii sale de principiul vital este cea în care Zeus consumã inima încã bãtând a lui Zagreus, fiul devorat de titani, zãmislindu-l pe Dionysos.

În lumea celticã, meritã sã remarcãm o similitudine semantic: centru în gallicã este craidd, inimã în francezã este Coeur. Rãdãcina indo-europeanã krd este cea din care se vor dezvolta cuvintele pentru inimã în latinã, greacã, germanã, slavã etc.

Tradiția biblicã asociazã inima cu omul interior, viața sa afectivã dar şi inteligența. Aici se aflã şi principiul rãului, ea riscând mereu pervertirea. Ea este primul organ care se naşte şi primul care moare. Din toatã inima înseamnã pânã la ultima suflare. În Biblie, utilizarea cuvântului este mai mult metaforicã, exprimând mai ales memoria şi imaginația, dar şi vigilența. Inima gândeşte, decide, face proiecte.

În Islam, simbolismul este extins la contemplare şi spiritualitate în sensul în care prin oscilațiile sale înglobeazã expansiunea şi contracția universal, deci şi potențialul unui om.

Este conştiințã. În doctrina sufitã, când Coranul vorbeşte de spiritul divin insuflat lui Adam se referã la inimã. Luminã veşnicã, chintesența fãpturilor, pentru ca prin ea Dumnezeu sã poatã contempla omul.Scânteia divinã de care vorbea şi maestrul Eckhart. În misterul acestui punct intim are loc întâlnirea cu spiritual în dublul sãu aspect, de cunoaştere şi fiintare. Nicio teofanie nu are valoare mai mare decât cea produsã prin inima iubitoare.

Tirmidhi (secolul al IX-lea), în teoria sa asupra ştiinței inimilor, precizeazã cãqalb (inimã) desemneazã şi organul fizic şi pe cel al gândirii. În inimã stau ascunse gândurile cele mai autentice, conform psihologiei musulmane. Inima, memoria, gândul, afectul, sunt unul şi acelaşi lucru şi la caraibii din Venezuela sau la populația tucano din Amazon. Indienii pueblo din Arizona considerã cã naşterea se petrece datoritã sângelui din inima femeii. Din pãcate, aura profund spiritualã a inimii a suferit o mutație în lumea modernã care i-a amplificat simbolisitica de dragoste profanã. Pictograma care înglobeazã o întreagã pleiadã de emoții s-a redus la ideea de sediu al sentimentelor, pierzându-se din vedere concepția anticã ce o valorificã drept pocalul suprem al conştiinței, principiul creator. (corectat/editat – Sursa: Historia.ro)

 

CULOAREA ROSIE

Este culoarea cel mai des amintită de persoanele supuse unui experiment în timpul căruia li se cerea să aprecieze culoarea preferată. Sub forma oxidului de fier, această culoare a însoțit în drumul său omenirea încă din epocile preistorice și a fost întotdeauna folosită în arta rupestră a epocii fierului. Omul de Neandertal presăra pe trupul celor îngropați acest colorant pentru a le reda „culoarea caldă” a sângelui și a vieții. În general , roșul este considerat agresiv, vital și dătător de putere, înrudit cu focul și simbolizează atât iubirea cât și lupta pe viață și pe moarte. Asupra tempermentelor introvertit-melancolice are o acțiune iritantă și de respingere.

Prin forta, puterea si stralucirea lui, rosul este considerat pretutindeni ca fiind simbolul fundamental al principiului vital. Culoare a focului si a sangelui, prezinta, din punct de vedere simbolic, aceeasi ambivalenta ca si acesta din urma, in functie de nuanta sa, deschisa sau inchisa.

V. Kandinsky considera rosul deschis, exploziv, centrifug, ca fiind diurn, masculin, tonic, indemnand la actiune si aruncandu-si stralucirea aidoma soarelui, cu o putere uriasa si de neinvins.

Rosul inchis este, dimpotriva, nocturn, feminin, tainic, centripet. El reprezinta nu expresia, ci misterul vietii. Rosul inchis are si o semnificatie funerara. Ambivalenta culorii rosii a sangelui ne dezvaluie doua situatii: cand este ascuns, sangele este esenta vietii, varsat, el inseamna moarte.

Rosul viu, diurn, solar, centrifug indeamna la actiune. El este imaginea inflacararii si frumusetii, a fortei impulsive si generoase, a tineretii, sanatatii, a bogatiei, a erosului liber si triumfator.

Ambivalenta din care provine toata puterea de fascinatie a culorii rosii poarta in ea, strans legate, cele mai adanci pulsiuni umane: actiunea si pasiunea, eliberarea si asuprirea.
In Extremul Orient, rosul evoca in general caldura, intensitatea, actiunea si pasiunea. Rosul este culoarea tendintei expansive, rajas.

Intruchipare a ardorii si a navalnicei tinereti, rosul este, in traditiile irlandeze, culoarea prin excelenta razboinica.

In Japonia, culorea rosie este purtata aproape exclusiv de catre femei. Este un simbol al sinceritatii si fericirii.

Rosul este considerat un stimulent universal. Aceasta culoare are actiuni binefacatoare asupra sangelui si faciliteaza regenerarea celulara, mareste puterea vointei si curajul.

Rosul creste presiunea sanguina, mareste tonusul muscular, activeaza respiratia, da o senzatie pregnanta de caldura, datorita intensitatii ridicate a energiei radiante a lungimii de unda electro-magnetica ce ii corespunde.

Rosul este o culoare calda, stimulator general, excita, irita, provoaca, incita la actiune indeosebi in plan psihomotor, stimulent intelectual, usor nelinistitor, confera senzatie de pierdere in spatiu, aprindere, insufletire, activare, mobilizare, faciliteaza asociatiile de idei.

Indicatiile terapeutice ale culorii rosii:

– anemie,
– bronsita,
– guturai,
– debilitate fizica (slabiciune),
– depresie psihica,
– dureri reumatismale,
– gripa,
– guturai,
– idiotenie, imbecilitate,
– moleseala, lancezeala,
– oboseala,
– paralizie, paralizie infantila,
– raceala,
– tuberculoza,
– tulburari respiratorii

– stari inflamatorii,

– tulburari emotionale.

În simbolistica propriu-zisă are varii semnificații. În Egiptul antic, numai în „coroana roșie” a deltei (Nilului Egiptului de Jos) avea o semnificație pozitivă, însă în rest roșul era asociat cu șarpele-dușman Apepși cu zeul-dușman Suteh În papirusuri aceste nume apar scrise cu cerneală roșie; animalele colorate în roșu (de pildă câinii) erau detestate, întrucât această culoare era asociată întotdeauna cu actul de violență. În arta precolumbiană roșul era rareori utilizat, de pildă pentru a reprezenta sângele, soarele și focul, iar sub formă întreruptă, pentru a reprezenta pielea. La mayași el reprezintă estul, iar la popoarele din regiunea superioară a vechiului Mexic reprezintă sudul; la fel și la chinezi, unde în timpul dinastiei Chou (1050-256 î. Hr.) roșul (ho) era culoarea sacră, dătătoare de viață, ea anticipând steagurile roșii ale Chinei comuniste. Roșul era și culoarea împărăției zeilor fericirii. Combinația roșu-verde, considerată în Europa dură și agresivă, în China simbolizează longevitatea, de pildă în cazul ciorapilor verzi și fustelor roșii din veșmântul tinerelor fete sau în cazul lămpilor roșii și a vinului verde de la hanuri.

În arta tradițională creștină, roșul era culoarea sângelui jertfei lui Hristos și al martirilor, a iubirii arzătoare (de pildă în veșmântul lui Ioan, ucenicul favorit a lui Iisus) și a flăcărilor de Rusalii ale Sfântului Duh. „Roșul cardinal” ar trebui să semnifice că purtătorii acestei culori erau pregătiți pentru moartea prin jertfă pentru biserică. Culoarea are o semnificație pozitivă ca expresie a iubirii biruitoare și in scenele creației și ale învierii lui Hristos. La veșmintele de liturghie, roșul iese în evidență la sărbătoarea mucenicilor, a Sfântului Duh și a Păresimilor. În simbolistica populară, roșul este culoarea iubirii (asociată de pildă, florilor și îndeosebi trandafirilor), dar și a vieții (astăzi roșu, „mâine mort”) și a furiei („a vedea roșu înaintea ochilor”).

În alchimie roșul alcătuiește împreună cu albul, un sistem dual și simbolizează principiul material sulf, adică ceea ce arde. Această polaritate ar trebui corelată cu doctrina antică despre procreere, potrivit căreia noua viață apare acolo unde sângele (sângele menstrual) se unește cu sperma albă, aceste două culori fiind în general asociate simbolisticii creației.

În francmasonerie roșul este caracteristic sistemului gradelor înalte din „ritul scoțian”, în opoziție cu gradele „albastre” (Ucenic, Companion și Maestru). În psihologia abisală(potrivit lui E Aeppli,), de pildă în vise, roșul exprimă ceva legat de funcția afectivă. „Acolo unde licărește roșul, sufletul este gata de acțiune, începe cucerirea, încep suferințele, apare sacrificiul, dar apar și apăsările; este vorba, în principal, de o relație sentimentală”.

 

Bratara Talisman Sweet Love


 

Mone Camino

 

Bratara Talisman Sweet Love – dragoste, protectie, antideochi, fericire, compasiune, caritate, sanatate, feminitate, fidelitate, sinceritate, vitalitate.

 

Mone Camino

 

Materiale: Amuleta Inima, Amuleta LOVE, piele eco, accesorii metalice.

Pret: 30 lei

Pentru comenzi accesati datele de contact.

 

Mone Camino

 

INIMA

Magicienii si alchimistii foloseau simbolurile inimii in incantatii si farmece de dragoste sau in ritualuri de intarire a unei relatii de cuplu.

Inima a fost recunoscuta, de mult timp, in numeroase culturi, ca un simbol al iubirii, fericirii, compasiunii si caritatii.

De asemenea, emblema a adevarului , “Inima sacra” a lui Iisus constituie unul din punctele majore de referinta ale bisericii romano-catolice , ca simbol al iubirii Domnului.

Din punct de vedere grafic , simbolul inimii este reprezentarea unui triunghi intors sau a unui triunghi cu varful in jos, o imagine metaforica a unui vas in care este turnata sau prin care este transmisa dragostea.
Triunghiul cu un unghi in partea inferioara este si un simbol ezoteric al feminitatii divine, sau al puterii feminine, in general (multi au aflat lucrul acesta din “Codul lui DaVinci).

Un astfel de triunghi este punctul central Muladhara, sau chakra radacinii, semnificandradacina izvorului puterii primare sau fortei sexuale. In punctul inferior al triunghiului este declansata scanteia care aduce caldura intensa celelorlalte chackre ale sirei spinarii. Imagini ale triunghiului intors pot fi regasite in chackrele dinplexul solar (Manipura), inima (Anahata), gat (Vishudha) si al treilea ochi (Ajna).

Triunghiul cu un unghi in jos reprezinta totodata elementul “apa“. Din punct de vedere ezoteric, apa simbolizeaza:
-intuitia
-miscarea
-emotia
-perceptia fizica
-tranzitia catre alte valori spirituale (corectat/editat – Sursa: Diane.ro)

Inima. Un simbol cu o existențã durabilã, desemnând nucleul emotional, moral, intelectual sau spiritual al ființei umane. Se credea la modul cel mai concret cã aici sãlãşluieşte sufletul; acum sensul este mai mult metaforic. Numeroase texte religioase îi atribuie o semnificație misticã cu totul specialã, o aurã divinã. În folclorul european tradițional, simbolul este stilizat, roşul înglobând pasiunea şi emoția intensã. Sursa simbolului este incertã, o explicație plauzibilã fiind asemãnarea cu frunza de iederã, cu sãmânța plantei silphium, utilizatã în vechime drept contraceptiv, sau cu anumite caracteristici ale organelor genitale feminine, sau cu forma gâtului lebedelor în dansul de împerechere.

Frunzele ilustrate de olari pe ceramicã au evoluat în inima roşie de pe cãrțile de joc. Simbolul botanic regãsit în arta greco-romanã sugera iubirea fizicã şi non-fizicã şi s-a transformat în cel pe care îl ştim astazi sub influența literaturii medievale de curte. Pe vasele de lut cretane şi pe pereții palatelor minoice apar frunze şi flori în formã de inimã, ornamentații preluate de ahei. În multe cazuri chiar şi strugurii sunt astfel reprezentați. Decorația este un precedent al metamorfozei în simbolismul viței de vie, identificatã cu Iisus.

Pe stelele şi pietrele funerare frunza (îndeosebi cea de iederã) ajunge sã fie asociatã cu iubirea eternă. Ilustratorii din mãnãstiri ataşeazã arborilor vieții frunze în formã de inimã. Deja în secolele 12-13 inima apara coloratã în roşu şi în scene erotice. Simbolul se secularizeazã, fiind destul de întâlnit şi în heraldicã sau ca filigran. Inima roşie este inclusã în jocul de cãrți odatã cu standardizarea de la finele secolului al 15-lea. În Renaştere şi epoca barocã,inima roşie pe blazon ajunge sã însemne loialitate şi curaj veşnic.

Primele reprezentãri medicale ale inimii o înfãțişau în formã de piramidã sau con, influențate de descrierile şcolii hippocratice sau ale lui Galenus. Abia prin secolele 13-16 se generalizeazã frunza de iederã. Anatomiştii medievali s-au orientat mai degrabã dupã ilustrațiile artiştilor monastici, care o portretizau ca frunzã întoarsã, cu vârful spre stânga şi nervurile simbolizând arborele arterial. Poate cã zidarii normanzi care i-au fãcut mormântul lui Heinrich al VI-lea de Hohenstaufen se gândeau la inimã, urmând exemplul roman, atunci când au creat misteriosul simbol cu patru crestãturi (ventricule?) şi peduncul (capãtul vaselor de sânge?). Comparatã cu desenele timpurii ale lui da Vinci, imaginea devine fascinantã. La fel de fascinant este şi inelul cu inima ținutã de mâna divinã,ornament care simbolizeazã dragostea eternala, aşa-zisa corona vitae, simbol preluat din lumea romanã de cãtre simbolica medievalã.

Inima, sediul intelectului si sentimentelor

Inima are în principiu simbolismul centrului. Un centru mai întâi al intelectului şi al intuiției, şi apoi al afectelor şi sentimentelor. Dar oricum, civilizațiile tradiționale nu exclud posibilitatea cunoaşterii obiective prinafectivitate. Asigurând circulația sângelui, inima este în egalã mãsurãsediul intelectului şi al afectelor.

În India, inima reprezintã locuința lui Brahma; în islam, tronul lui Dumnezeu; în creştinism, impãrãția lui Dumnezeu, toate aceste conotații încadrându-se în schema de referințã a unei stãri primordiale, în care divinitatea se manifesta în individ. Angelus Silesius spune de pildã cã inima îl poate conține în întregime pe Dumnezeu, iar Clement din Alexandria cã Dumnezeu este inimã a inimilor. Sãlaş al spiritului îl considerã şi China anticã.

Chinezii îi atribuiau ca element corespondent pãmântul, dar şi focul, în haul ei luând naştere intuiția, percepția înaltã, prin intermediul ochiului inimii. Inima are funcția de a guverna, de a stãpâni respirația, aflatã în strânsã relație cu ritmul cardiac.

În Taoism, rãsuflarea este luminã. Spiritul se concentreazã între sprâncene, acolo unde în viziunea yoghinã se aflã ajna-chakra, deci yoga acolo transferã funcția inimii.

Un rol fundamental joacã inima în religia egipteanã, unde este reprezentatã ca un vas. Triunghiul rãsturnat, o figurare a cupei (cu trimitere şi la Sfântul Graal), simbolizeazã şi inima, cupa care conține bãutura nemuririi.Inima este centrul vieții, al inteligentei, al vointei. Zeul Ptah înainte sã materializeze lumea prin cuvânt a gândit-o cu inima. Inima este cea pusã pe unul dintre talgerele balanței dupã moarte, singurul organ lãsat în mumie la locul sãu (simbolic, ca scarabeu). Scarabeul inimii, o amuletã esențialã, poartã gravatã formula care împiedicã inima sã depunã mãrturie împotriva celui decedat. Inima este cea care îndeamnã la acțiunea pozitivã, cea prin care se vãdeşte prezența divinã.

Primul organ care se naste si primul care moare

În lumea greacã, inima nu are o semnificație anume, singura legendã convingãtoare din punctul de vedere al imaginii sale de principiul vital este cea în care Zeus consumã inima încã bãtând a lui Zagreus, fiul devorat de titani, zãmislindu-l pe Dionysos.

În lumea celticã, meritã sã remarcãm o similitudine semantic: centru în gallicã este craidd, inimã în francezã este Coeur. Rãdãcina indo-europeanã krd este cea din care se vor dezvolta cuvintele pentru inimã în latinã, greacã, germanã, slavã etc.

Tradiția biblicã asociazã inima cu omul interior, viața sa afectivã dar şi inteligența. Aici se aflã şi principiul rãului, ea riscând mereu pervertirea. Ea este primul organ care se naşte şi primul care moare. Din toatã inima înseamnã pânã la ultima suflare. În Biblie, utilizarea cuvântului este mai mult metaforicã, exprimând mai ales memoria şi imaginația, dar şi vigilența. Inima gândeşte, decide, face proiecte.

În Islam, simbolismul este extins la contemplare şi spiritualitate în sensul în care prin oscilațiile sale înglobeazã expansiunea şi contracția universal, deci şi potențialul unui om.

Este conştiințã. În doctrina sufitã, când Coranul vorbeşte de spiritul divin insuflat lui Adam se referã la inimã. Luminã veşnicã, chintesența fãpturilor, pentru ca prin ea Dumnezeu sã poatã contempla omul.Scânteia divinã de care vorbea şi maestrul Eckhart. În misterul acestui punct intim are loc întâlnirea cu spiritual în dublul sãu aspect, de cunoaştere şi fiintare. Nicio teofanie nu are valoare mai mare decât cea produsã prin inima iubitoare.

Tirmidhi (secolul al IX-lea), în teoria sa asupra ştiinței inimilor, precizeazã cãqalb (inimã) desemneazã şi organul fizic şi pe cel al gândirii. În inimã stau ascunse gândurile cele mai autentice, conform psihologiei musulmane. Inima, memoria, gândul, afectul, sunt unul şi acelaşi lucru şi la caraibii din Venezuela sau la populația tucano din Amazon. Indienii pueblo din Arizona considerã cã naşterea se petrece datoritã sângelui din inima femeii. Din pãcate, aura profund spiritualã a inimii a suferit o mutație în lumea modernã care i-a amplificat simbolisitica de dragoste profanã. Pictograma care înglobeazã o întreagã pleiadã de emoții s-a redus la ideea de sediu al sentimentelor, pierzându-se din vedere concepția anticã ce o valorificã drept pocalul suprem al conştiinței, principiul creator. (corectat/editat – Sursa: Historia.ro)

 

CULOAREA ROSIE

Este culoarea cel mai des amintită de persoanele supuse unui experiment în timpul căruia li se cerea să aprecieze culoarea preferată. Sub forma oxidului de fier, această culoare a însoțit în drumul său omenirea încă din epocile preistorice și a fost întotdeauna folosită în arta rupestră a epocii fierului. Omul de Neandertal presăra pe trupul celor îngropați acest colorant pentru a le reda „culoarea caldă” a sângelui și a vieții. În general , roșul este considerat agresiv, vital și dătător de putere, înrudit cu focul și simbolizează atât iubirea cât și lupta pe viață și pe moarte. Asupra tempermentelor introvertit-melancolice are o acțiune iritantă și de respingere.

Prin forta, puterea si stralucirea lui, rosul este considerat pretutindeni ca fiind simbolul fundamental al principiului vital. Culoare a focului si a sangelui, prezinta, din punct de vedere simbolic, aceeasi ambivalenta ca si acesta din urma, in functie de nuanta sa, deschisa sau inchisa.

V. Kandinsky considera rosul deschis, exploziv, centrifug, ca fiind diurn, masculin, tonic, indemnand la actiune si aruncandu-si stralucirea aidoma soarelui, cu o putere uriasa si de neinvins.

Rosul inchis este, dimpotriva, nocturn, feminin, tainic, centripet. El reprezinta nu expresia, ci misterul vietii. Rosul inchis are si o semnificatie funerara. Ambivalenta culorii rosii a sangelui ne dezvaluie doua situatii: cand este ascuns, sangele este esenta vietii, varsat, el inseamna moarte.

Rosul viu, diurn, solar, centrifug indeamna la actiune. El este imaginea inflacararii si frumusetii, a fortei impulsive si generoase, a tineretii, sanatatii, a bogatiei, a erosului liber si triumfator.

Ambivalenta din care provine toata puterea de fascinatie a culorii rosii poarta in ea, strans legate, cele mai adanci pulsiuni umane: actiunea si pasiunea, eliberarea si asuprirea.
In Extremul Orient, rosul evoca in general caldura, intensitatea, actiunea si pasiunea. Rosul este culoarea tendintei expansive, rajas.

Intruchipare a ardorii si a navalnicei tinereti, rosul este, in traditiile irlandeze, culoarea prin excelenta razboinica.

In Japonia, culorea rosie este purtata aproape exclusiv de catre femei. Este un simbol al sinceritatii si fericirii.

Rosul este considerat un stimulent universal. Aceasta culoare are actiuni binefacatoare asupra sangelui si faciliteaza regenerarea celulara, mareste puterea vointei si curajul.

Rosul creste presiunea sanguina, mareste tonusul muscular, activeaza respiratia, da o senzatie pregnanta de caldura, datorita intensitatii ridicate a energiei radiante a lungimii de unda electro-magnetica ce ii corespunde.

Rosul este o culoare calda, stimulator general, excita, irita, provoaca, incita la actiune indeosebi in plan psihomotor, stimulent intelectual, usor nelinistitor, confera senzatie de pierdere in spatiu, aprindere, insufletire, activare, mobilizare, faciliteaza asociatiile de idei.

Indicatiile terapeutice ale culorii rosii:

– anemie,
– bronsita,
– guturai,
– debilitate fizica (slabiciune),
– depresie psihica,
– dureri reumatismale,
– gripa,
– guturai,
– idiotenie, imbecilitate,
– moleseala, lancezeala,
– oboseala,
– paralizie, paralizie infantila,
– raceala,
– tuberculoza,
– tulburari respiratorii

– stari inflamatorii,

– tulburari emotionale.

În simbolistica propriu-zisă are varii semnificații. În Egiptul antic, numai în „coroana roșie” a deltei (Nilului Egiptului de Jos) avea o semnificație pozitivă, însă în rest roșul era asociat cu șarpele-dușman Apepși cu zeul-dușman Suteh În papirusuri aceste nume apar scrise cu cerneală roșie; animalele colorate în roșu (de pildă câinii) erau detestate, întrucât această culoare era asociată întotdeauna cu actul de violență. În arta precolumbiană roșul era rareori utilizat, de pildă pentru a reprezenta sângele, soarele și focul, iar sub formă întreruptă, pentru a reprezenta pielea. La mayași el reprezintă estul, iar la popoarele din regiunea superioară a vechiului Mexic reprezintă sudul; la fel și la chinezi, unde în timpul dinastiei Chou (1050-256 î. Hr.) roșul (ho) era culoarea sacră, dătătoare de viață, ea anticipând steagurile roșii ale Chinei comuniste. Roșul era și culoarea împărăției zeilor fericirii. Combinația roșu-verde, considerată în Europa dură și agresivă, în China simbolizează longevitatea, de pildă în cazul ciorapilor verzi și fustelor roșii din veșmântul tinerelor fete sau în cazul lămpilor roșii și a vinului verde de la hanuri.

În arta tradițională creștină, roșul era culoarea sângelui jertfei lui Hristos și al martirilor, a iubirii arzătoare (de pildă în veșmântul lui Ioan, ucenicul favorit a lui Iisus) și a flăcărilor de Rusalii ale Sfântului Duh. „Roșul cardinal” ar trebui să semnifice că purtătorii acestei culori erau pregătiți pentru moartea prin jertfă pentru biserică. Culoarea are o semnificație pozitivă ca expresie a iubirii biruitoare și in scenele creației și ale învierii lui Hristos. La veșmintele de liturghie, roșul iese în evidență la sărbătoarea mucenicilor, a Sfântului Duh și a Păresimilor. În simbolistica populară, roșul este culoarea iubirii (asociată de pildă, florilor și îndeosebi trandafirilor), dar și a vieții (astăzi roșu, „mâine mort”) și a furiei („a vedea roșu înaintea ochilor”).

În alchimie roșul alcătuiește împreună cu albul, un sistem dual și simbolizează principiul material sulf, adică ceea ce arde. Această polaritate ar trebui corelată cu doctrina antică despre procreere, potrivit căreia noua viață apare acolo unde sângele (sângele menstrual) se unește cu sperma albă, aceste două culori fiind în general asociate simbolisticii creației.

În francmasonerie roșul este caracteristic sistemului gradelor înalte din „ritul scoțian”, în opoziție cu gradele „albastre” (Ucenic, Companion și Maestru). În psihologia abisală(potrivit lui E Aeppli,), de pildă în vise, roșul exprimă ceva legat de funcția afectivă. „Acolo unde licărește roșul, sufletul este gata de acțiune, începe cucerirea, încep suferințele, apare sacrificiul, dar apar și apăsările; este vorba, în principal, de o relație sentimentală”.