Bratara Talisman HeartHamsa


Mone Camino

Bratara Talisman HeartHamsa – portbonheur, protectie, antideochi, noroc, confort material/abundență/prosperitate/belsug, dragoste, longevitate, fericire, pace, fertilitate, puritate, inteligenta, forta, demnitate, statorniciei, castitate, stabilitate, rabdare, smerenie, putere spirituala, cunoastere, iluminare, vindecare, purificare, vitalitate, Muladhara chakra.

Materiale: Amuleta Hamsa (Mana Fatimei) din zamac, amuleta Inima, amuleta Elefant, piele rosie eco, inchizatoare Toggle Inima, accesorii metalice argintii

Cod: 60 HeartHamsa

Pentru comenzi accesati datele de contact.

ELEFANTUL

Elefantul, simbol cosmic, prezent doar in Africa si Asia a uimit popoarele lumii prin numeroasele sale reprezentari. In arta, in buddhism si nu numai, elefantul reprezinta puterea regala, forta, demnitatea, rabdarea, smerenia. Deasemenea, in arta feng-shui el este un animal care aduce noroc, longevitate si fericire. In mitologie cat si in religie, elefantul a devenit un simbol demn de onorat.

In India, China si Africa a luat atributele fertilitatii si inteligentei, iar in multe culturi este apreciat ca unul dintre animalele sfinte – elefantul alb. A fost descris adesea in folclor si in povestile de razboi din China Antica. Sa ne aducem aminte ca expeditia lui Alexandru cel Mare a intalnit astfel de “monstri”. In China au fost folosite, deasemenea, in razboaie. De aici, simbolul acestor animale marete, foarte blande si inteligente a fost rasturnat spre haos, forta bruta si manie oarba. Elefantul alb care exprima puritatea a fost interpretat in traditiile Indiei, Indochinei si Thailandei ca animal sfant.

In buddhism el reprezinta intruchiparea lui Buddha si poate fi calarit numai de regi si zei.

Daca pentru occidentali elefantul reprezinta o imagine vie a masivitatii si a stangaciei, pentru asiatici el are o semnificatie fundamental diferita. Elefantul este animalul pe care incaleca regii, si, in primul rand, Indra, Regele ceresc. El simbolizeaza deci puterea regala. Elefant mai este si numele lui Shiva in exercitiul functiunilor sale de suveran. Odata intrat in actiune, efectul puterii regale aduce pacea si prosperitatea. Forta elefantului (matangi) da acelora care il incoca tot ce-si pot dori. In multe regiuni, si mai ales in cele musonice, acest dar este ploaia, ce reprezinta o binecuvantare cereasca: in Siam (Thailanda), in Laos, Cambodgia, elefantul alb aduce ploaia si recolte bogate, caci Indra este si zeu al furtunilor, iar elefantul poarta pe cap o nestemata care are stralucirea fulgerului.

Elefantul mai este si un simbol al statorniciei si stabilitatii. In Yoga, este atribuit chakrei muladhara si corespunde , in consecinta, elementului pamant si culorii ocru. Elefantul il insoteste pe Boddhishattva Akhobhaya, Neschimbatorul. In anumite mandale tantrice, intalnim elefantul fie asezat la portile cardinale, fie in punctele colaterale. Il intalnim deasemenea si la Angkhor, in Mebon-ul oriental si, mai ales, la Bakong. El semnifica dominatia centrului regal asupra directiilor spatiului terestru. Prezenta sa, intre alte simboluri, in preajma lui Vasudeva-Vishnu, ca stapan al celor trei lumi, pare sa indice suveranitatea sa asupra lumii pamantesti.

Elefantul mai invoca si imaginea lui Ganesha, simbol al cunoasterii. Trupul sau omenesc reprezinta inca microcosmosul, manifestarea, in timp ce capul sau de elefant este macrocosmosul, non-manifestarea. Potrivit acestei interpretari, elefantul este de fapt inceputul si sfarsitul, ceea ce se intelege, deopotriva, din dezvoltarea lumii manifestate pornind de la particula om (deci de la stadiul de non-manifestare), cat si din implinirea interioara a yoghinului. Gaja, elefantul este alfa si omega.

Simbolismul elefantului este, deasemenea, foarte folosit in formularile buddhiste: regina Maya l-a plasmuit pe Buddha dintr-un elefantel. Aici indeplineste un rol angelic. Lucru neasteptat, daca n-am sti deja ca elefantul este instrumentul actiunii si binecuvantarii ceresti. Uneori, ca sa poata figura zamislirea lui Buddha, elefantul este infatisat singur. Alteori, aflat in varful unui stalp, el evoca iluminarea; ceea ce ne trimite la simbolismul cunoasterii figurat de Ganesha. O semnificatie apropiata atunci cand apare incalecat de Boddhisattva Samantabhadra, exprimand, nu mai putin formal, puterea cunoasterii. In mod secundar, forta brutala este infatisata in episodul elefantului furios Nalagiri.

Ca si taurul, broasca testoasa sau alte animale, el mai indeplineste, in India si Tibet, rolul de animal-ce-sprijina-lumea: universul este asezat pe spinarea unui elefant. In numeroase monumente il vedem aparand in chip de cariatida: aici este cosmofor. Prin faptul ca poseda el insusi structura cosmosului (patru stalpi sprijinind o sfera), mai este considerat si animal cosmic.

In Africa, potrivit credintelor baoule, elefantul simbolizeaza forta, belsugul si traiul indelungat. La triburile ekoi – de la care populatiile iibo din Biafra au imprumutat cultul si institutiile lui Ekkpe – este simbolul violentei si al urateniei. Aici insa, simbolul nu depaseste nivelul metaforei.

Tot la acest nivel, elefantul serveste ca atribut al puterii regale, daca nu ii luam in considerare decat propria masa; al regelui care se fereste de nebunie si de nechibzuinta, daca tinem seama de suspiciunea si de prudenta elefantului; ca atribut al smereniei, daca e sa dam crezare lui Pliniu si lui AElianos: “Cand straluceste luna noua, elefantii, asa cum am auzit, manati de nu stiu ce inteligenta naturala si misterioasa, poarta niste ramurele, smulse de curand din padurile in care au pascut, le ridica si, inaltandu-si ochii spre cer, scutura usor aceste crengi de parca ar adresa o rugaciune zeitei,ca sa-si atraga bunavointa si obladuirea ei”; un atribut, in sfarsit, al castitatii, daca este adevarat ca, asa cum afirma Aristotel, atunci cand o femela este insarcinata (vreme de doi ani) masculul nu se apropia de o alta, mai mult, elefantul ar fi cel care razbuna adulterul. O gravura din secolul al XVII-lea ilustreaza aceste relatari, infatisand un elefant care se lupta cu un mistret precum neprihanirea cu libidoul.

Acest simbol devine o parte vie a culturii si civilizatiei si astfel acopera prapastia dintre material si spiritual. Simbol al fortei pshice, el ajuta omul in calatoria sa initiatica caci neofitul, la inceputul calatoriei sale, este considerat un elefant gri, a carui minte este salbatica, si pe parcurs ce avanseaza, el este reprezentat de elefantul alb, simbol al controlului. (Sursa: mythologica.ro)

MANA FATIMEI (HAMSA/KHAMSA)

Ĥamsa arabă (خمسة‎) este un simbol folosit in producerea de amulete, obiecte de decor sau bijuterii. Musulmanii o cunosc drept “mâna Fatimei”, iar creștinii drept “Mâna Fecioarei Maria“. Ca amuletă, este folosită, de cele mai multe ori, ca protecție împotriva deochiului. Numele ei provine de la cifra cinci (خمسة – inseamna cinci in arabă).

Purtatorul Khamsei se va bucura de abundență,noroc,vitalitate, va fi favorizat de astre şi de energiile benefice ale Universului.  Talismanul acesta este considerat a fi cel mainorocos din toate câte se cunosc şi e recomandabil să fie purtat sub formă de brăţară.  Mâna Fatimei are un efect deosebit de puternic asupra purtătorului mai ales atunci când acesta se află la o răscruce în viață. Mâna Fatimei vaadapostipurtătorul de obstacole, certuri și adversitate,ajutându-l să-şi schimbe destinul într-un sens pozitiv.

Cel puțin în forma ei clasică, Hamsa reunește simbolistica cifrei cinci, a ochiului și pe cea a mâinii, toate trei fiind simboluri universale, considerate ca având o anumită putere în ceea ce privește protecția (mai ales împotriva deochiului). Motivul reuniunii de simboluri folosite pentru scopuri asemănătorare este acela de a spori puterea amuletei, mai ales că nu există o tradiție care în ceea ce privește materialul din care ar trebui confecționată pentru a proteja mai bine sau al momentului zilei în care ar trebui realizată (ca la runele antice). În lipsa acestor metode ritualice de a spori puterea, tradiția adaugă din ce în ce mai multe simboluri pe “mâna Fatimei”, pasaje din Coran, reprezentări florale sau animale, cu scop nu numai estetic dar și de a spori capacitatea defensivă.

Cifra cinci apare multe culturi ca un simbol al echilibrului și al uniunii, fie că reprezintă îsoțirea principiului ceresc cu cel pământesc al mamei ca la hierogami ,totalitatea celor cinci simțuri și forme sensibile ale materiei sau ordinea și perfecțiunea universului: două axe, una verticală și una orizontală, trecând prin același centru. Cifra cinci este, prin exelență, un simbol al echilibrului. Reprezentând o stare de stabilitate, cifra cinci apără împotriva fluxului de energii negative ca aceea ce cauzează deochiul. Din moment ce energiile unei persoane sunt în armonie este greu ca deochiul să gasească un punct slab în care să cauzeze stricăciune. Chevalier consideră că “pentru a alunga deochiul, se întind cele cinci degete ale mâinii drepte și se rostește: ‘Cinci în ochiul tău” sau “Cinci pe ochiul tău”(…) Astfel cifra cinci a devenit un farmec prin sine însăși.”

Pentru Islam, cifra cinci este o cifră a integralității ritualurilor, a cercurilor complete: “În Islam, unde i se manifestă o adevărata predilecție, cinci este o cifră fastă: pentagrama celor cinci simțuri și a căsătoriei. Cinci este numărul orelor de rugăciune, al bunurilor hărăzite dijmei, al elementelor din hajj (și al zilelor petrecute pe Arafat), al felurilor de post, al motivelor pentru care se face abluțiunea, al dispenselor pentru ziua de vineri. Tot aici întâlnim cea de-a cincea parte din comori sau din pradă, cele cinci generații necesare răzbunării tribale, cele cinci cămile pentru diya, cele cinci takbir sau formule de rugăciune: Mare este Allah!, cei cinci martori ai Mubahalei (pactul), cele cinci chei coranice ale misterului (Coran 6, 59; 31, 34), precum și cele cinci degete ale mîinii Fatimei”.

Simbolistica mâinii, afară de schimbarea statutului (căsătorie), luare în posesie și putere, este asociată cu cifra cinci și cu ochiul. Ea are capacitatea de a opri răul, acționând ca un scut. Probabil simbolismul gestului de a întinde mâna în fața cuiva care pare a transmite invidie sau alte gesturi rituale efectuate cu mainile, provin din impulsuri naturale de apărare, transpuse în plan spiritual. În alte culturi, mâna nu rămâne exclusiv un instrument de apărare, este instrumentul cu care acționează zeii și cu care se fac sacrificii în numele lor. Astfel simbolul mâinii devine prin excelență semn de divinitate sau intervenție divină. “Palma cu degetele întinse – și adeseori cu degetul mare în sus – este frecvent reprezentată în America Centrală precolumbiană, atât pe basoreliefuri cât și în glibtică. Primul ei înțeles, numeric, este 5. Ea este simbolul zeului zilei a cincea. Acest zeu este, însa htonian, de aceea, mâna devine, în arta mexicană, un simbol al morții. Într-adevăr, o găsim alături de capete de mort, de inimi, de picioare sângerânde, alături de scorpion, de cuțitul sacrificial cu tăiș de obsidian sau de cremene. În limba yucatec, acest cuțit este numit ‘mâna zeului’”. În ceea ce privește legătura ei cu ochiul, asemănarea se datorează faptului că amândouă ajută la peceperea obiectelor înconjurătoare. Simțul pipăitului devine mai intens la orbi, mâinile devenind cel mai de nădejde mijlocitor între ei și lume. De asemenea, se poate face o legătură între ochiul interior (conștiință, talent artistic, viziune) și creație literară scrisă de mână. “Mâna este comparată cu ochiul: mâna vede”,consideră Chevalier, care observă faptul că psihanaliștii asociază mâinilor văzute în vis aceeași explicație ca și ochilor.

Mana Fatimei este o amuletă foarte populară în întregul Orient Mijlociu și Africa de Nord , frecvent utilizată în bijuterii, materiale și draperii, ilustrând mâna dreaptă deschisă, o imagine recunoscută la nivel mondial și folosită ca simbol de protecție  împotriva energiilor negative, pentru abundenţă, fertilitate,prosperitate,noroc şi sănătate. De asemenea oferă şi protecţie împotriva deochiului.

Simbolul mâinii talisman precede iudaismul, creștinismul și islamismul. Islamiştii o atribuie Fatimei, numind-o astfel după fiica lui Mohamed – Fatima Zahra. Creștinii o atribuie Fecioarei Maria iar evreii lui Miriam, în amintirea surorii lui Moise și Aaron.

Mâna (Khamsa) este reprezentată  în special prin mâna dreaptă deschisă şi a fost una dintre cele mai comune componente ale bijuteriilor din aur și argint, considerată o bijuterie tradiţională din punct de vedere istoric. Khamsa a fost cel mai frecvent sculptată în piatră, argint, aur sau metal datorită simbolisticii sale deloc de neglijat: puritatea şi proprietatile magice.

Pictată în roşu pe uşile caselor simbolizează sacrificarea unor animale – uneori simbolul se picta chiar cu sângele animalelor sacrificate. Mâna Fatimei se agăţa deasupra uşii de la camera femeii care trebuia să nască pentru a avea o naştere uşoară iar pruncul să fie norocos dar şi deasupra uşii de la intrare pentru a proteja casa de incendii. Se spune că mâna Fatimei cu degetele desfăcute alunga spiritele răului iar cea cu degetele închise aducea norocul.

Datorită importanței sale atât în cultura arabă cât și în cea berberăhamsa reprezintă unul dintre simbolurile naționale ale Algeriei, apărând chiar în emblema ţării. De asemenea, este cea mai populară amuletă. Uneori se leagă de Khamsa alte cinci amulete (stele, cârlige, cercuri)  la părul copiilor, şorţurile negre ale femeilor sau la turbane. 

Bratara Talisman HeartOmHamsa


Mone Camino

Bratara Talisman HeartOmHamsa – protectie, antideochi, noroc, confort material/abundență, dragoste, putere spirituala, vindecare, purificare, vitalitate, chakra 5 (Vishuddha).

Mone Camino

Materiale: Amuleta Hamsa (Mana Fatimei) din zamac, amuleta Om din turcoaz, amuleta Inima, amuleta piatra turcoaz, piele neagra eco, inchizatoare Toggle Inima, accesorii metalice argintii

Cod: 60 HeartOmHamsa

Pentru comenzi accesati datele de contact.

OM (ॐ – Aum)

In mitologia hindusa, OM (ॐ – Aum)este considerat cel dintai sunet care a strabatut universul la inceputurile timpului. Aproape toate mantrele incep prin recitarea cuvantului “Om”. Cei ce proslavesc acest simbol sunt binecuvantati cu noroc, confort material si putere spirituala.

Acesta mistica silaba contine si inchide tot ce e sacru in hinduism. OM este insusi evocarea sufletului universal.

OM are putere de vindecare prin simpla sa prezenţă, emiţând energii purificatoare în jurul său; incantarea de trei ori a numelui simbolului are puterea de a curăţa spaţiul din jur.
In Karuna ReiKi, OM se foloseşte pentru curăţare şi refacerea aurei. Este un simbol de protecţie, reprezentând creaţia şi perseverenţa.Reprezintă funcţionarea Universului ca un întreg; A-Tatăl/Mama, creaţia, U-fiul/fiica, evoluţia sufletelor individuale, şi Mabsorbţia a tot ceea ce este creat. Sunetul sacru al Universului.
OM curăţă, stabilizează şi sigililează (pecetluieşte, închide) aura; aduce în lumină, purifică, protejează şi conectează cu Divinitatea.OM este incantată şi vizualizată în aur, individual sau în grupuri, în vederea vindecării; sunetul încarcă aerul cu prana (Ki), care, sub influenţa gândului, poate fi îndreptat spre direcţia specificată. Este recunoscut ca sunetul primordial şi incantat pentru a controla manifestările naturale.

A – kāra inseamna forma, si se refera la elementul pamant, la ceea ce creste pe pamant, ca de exemplu vegetatiea, copacii sau la orice alte forme sau obiecte materiale. U-kāra inseamna lipsit de forma si se refera la elementul apa sau aer sau la focul care arde. Ma-kārainseamna fara nici o forma (care insa exista) si poate fi asociat cu energia intunecata din Univers. Cand combinam cele trei sunete impreuna, se formeaza silaba sacara, AUM , ea reunind toate elementele, mentionate mai sus.

Cand se pronunta pe litere A-U-M, reprezinta energia divina Shakti, unita in cele trei aspecte ale sale: Bhrahma Shakti (creatia), Vishnu Shakti (conservarea sau mentinerea) și Shiva Shakti (distrugerea si/sau eliberarea).

Acest cuvand (OM) indica coexistenta sunetului articulat si nearticulat al inimii, si a melodiei care se aude si care nu se aude – a sunetului care reverbereaza si a sunetului care nu reverbereaza, Anahata Nada. Sunetul poate fi descris prin natura sa tripla – sunetul audibil, sunetul inaudibil si sunetul nepieritor. Sunetul audibil este acela care poate fi auzit de urechea umana. Sunetul inaudibil este acela care apartine octavelor mai inalte, sau mai joase, astefel incat nu poate fi sezisat de auzul normal. Dar mai exista si a treia categorie de sunete, care este cea a sunetului nepieritor. Sunetul este alcatuit din vibratii, si toate vibratiile au un inceput si un sfarsit. Dar daca ar exista un sunet care nu a fost produs – Anahata Nada – atunci cu singuranta nu ar putea avea un sfarsit pentru ca nu are un inceput. Pentru a vorbi despre o vibratie – fara sunet este intr-adevar un paradox. In cuvantul sacru OM, exista un astfel de paradox. El este in acelasi timp auzit si neauzit, reverberant si nereverberant. Este in acelasi timp pieritor si nepieritor. Rohit Mehta – Chemarea Upanishadelor

MANA FATIMEI (HAMSA/KHAMSA)

Ĥamsa arabă (خمسة‎) este un simbol folosit in producerea de amulete, obiecte de decor sau bijuterii. Musulmanii o cunosc drept “mâna Fatimei”, iar creștinii drept “Mâna Fecioarei Maria“. Ca amuletă, este folosită, de cele mai multe ori, ca protecție împotriva deochiului. Numele ei provine de la cifra cinci (خمسة – inseamna cinci in arabă).

Purtatorul Khamsei se va bucura de abundență, noroc,vitalitate, va fi favorizat de astre şi de energiile benefice ale Universului.  Talismanul acesta este considerat a fi cel mainorocos din toate câte se cunosc şi e recomandabil să fie purtat sub formă de brăţară.  Mâna Fatimei are un efect deosebit de puternic asupra purtătorului mai ales atunci când acesta se află la o răscruce în viață. Mâna Fatimei va adapostipurtătorul de obstacole, certuri și adversitate, ajutându-l să-şi schimbe destinul într-un sens pozitiv.

Cel puțin în forma ei clasică, Hamsa reunește simbolistica cifrei cinci, a ochiului și pe cea a mâinii, toate trei fiind simboluri universale, considerate ca având o anumită putere în ceea ce privește protecția (mai ales împotriva deochiului). Motivul reuniunii de simboluri folosite pentru scopuri asemănătorare este acela de a spori puterea amuletei, mai ales că nu există o tradiție care în ceea ce privește materialul din care ar trebui confecționată pentru a proteja mai bine sau al momentului zilei în care ar trebui realizată (ca la runele antice). În lipsa acestor metode ritualice de a spori puterea, tradiția adaugă din ce în ce mai multe simboluri pe “mâna Fatimei”, pasaje din Coran, reprezentări florale sau animale, cu scop nu numai estetic dar și de a spori capacitatea defensivă.

Cifra cinci apare multe culturi ca un simbol al echilibrului și al uniunii, fie că reprezintă îsoțirea principiului ceresc cu cel pământesc al mamei ca la hierogami ,totalitatea celor cinci simțuri și forme sensibile ale materiei sau ordinea și perfecțiunea universului: două axe, una verticală și una orizontală, trecând prin același centru. Cifra cinci este, prin exelență, un simbol al echilibrului. Reprezentând o stare de stabilitate, cifra cinci apără împotriva fluxului de energii negative ca aceea ce cauzează deochiul. Din moment ce energiile unei persoane sunt în armonie este greu ca deochiul să gasească un punct slab în care să cauzeze stricăciune. Chevalier consideră că “pentru a alunga deochiul, se întind cele cinci degete ale mâinii drepte și se rostește: ‘Cinci în ochiul tău” sau “Cinci pe ochiul tău”(…) Astfel cifra cinci a devenit un farmec prin sine însăși.”

Pentru Islam, cifra cinci este o cifră a integralității ritualurilor, a cercurilor complete: “În Islam, unde i se manifestă o adevărata predilecție, cinci este o cifră fastă: pentagrama celor cinci simțuri și a căsătoriei. Cinci este numărul orelor de rugăciune, al bunurilor hărăzite dijmei, al elementelor din hajj (și al zilelor petrecute pe Arafat), al felurilor de post, al motivelor pentru care se face abluțiunea, al dispenselor pentru ziua de vineri. Tot aici întâlnim cea de-a cincea parte din comori sau din pradă, cele cinci generații necesare răzbunării tribale, cele cinci cămile pentru diya, cele cinci takbir sau formule de rugăciune: Mare este Allah!, cei cinci martori ai Mubahalei (pactul), cele cinci chei coranice ale misterului (Coran 6, 59; 31, 34), precum și cele cinci degete ale mîinii Fatimei”.

Simbolistica mâinii, afară de schimbarea statutului (căsătorie), luare în posesie și putere, este asociată cu cifra cinci și cu ochiul. Ea are capacitatea de a opri răul, acționând ca un scut. Probabil simbolismul gestului de a întinde mâna în fața cuiva care pare a transmite invidie sau alte gesturi rituale efectuate cu mainile, provin din impulsuri naturale de apărare, transpuse în plan spiritual. În alte culturi, mâna nu rămâne exclusiv un instrument de apărare, este instrumentul cu care acționează zeii și cu care se fac sacrificii în numele lor. Astfel simbolul mâinii devine prin excelență semn de divinitate sau intervenție divină. “Palma cu degetele întinse – și adeseori cu degetul mare în sus – este frecvent reprezentată în America Centrală precolumbiană, atât pe basoreliefuri cât și în glibtică. Primul ei înțeles, numeric, este 5. Ea este simbolul zeului zilei a cincea. Acest zeu este, însa htonian, de aceea, mâna devine, în arta mexicană, un simbol al morții. Într-adevăr, o găsim alături de capete de mort, de inimi, de picioare sângerânde, alături de scorpion, de cuțitul sacrificial cu tăiș de obsidian sau de cremene. În limba yucatec, acest cuțit este numit ‘mâna zeului’”. În ceea ce privește legătura ei cu ochiul, asemănarea se datorează faptului că amândouă ajută la peceperea obiectelor înconjurătoare. Simțul pipăitului devine mai intens la orbi, mâinile devenind cel mai de nădejde mijlocitor între ei și lume. De asemenea, se poate face o legătură între ochiul interior (conștiință, talent artistic, viziune) și creație literară scrisă de mână. “Mâna este comparată cu ochiul: mâna vede”,consideră Chevalier, care observă faptul că psihanaliștii asociază mâinilor văzute în vis aceeași explicație ca și ochilor.

Mana Fatimei este o amuletă foarte populară în întregul Orient Mijlociu și Africa de Nord , frecvent utilizată în bijuterii, materiale și draperii, ilustrând mâna dreaptă deschisă, o imagine recunoscută la nivel mondial și folosită ca simbol de protecție  împotriva energiilor negative, pentru abundenţă, fertilitate, prosperitate,noroc şi sănătate. De asemenea oferă şi protecţie împotriva deochiului.

Simbolul mâinii talisman precede iudaismul, creștinismul și islamismul. Islamiştii o atribuie Fatimei, numind-o astfel după fiica lui Mohamed – Fatima Zahra. Creștinii o atribuie Fecioarei Maria iar evreii lui Miriam, în amintirea surorii lui Moise și Aaron.

Mâna ( Khamsa ) este reprezentată  în special prin mâna dreaptă deschisă şi a fost una dintre cele mai comune componente ale bijuteriilor din aur și argint, considerată o bijuterie tradiţională din punct de vedere istoric. Khamsa a fost cel mai frecvent sculptată în piatră, argint, aur sau metal datorită simbolisticii sale deloc de neglijat: puritatea şi proprietatile magice.

Pictată în roşu pe uşile caselor simbolizează sacrificarea unor animale – uneori simbolul se picta chiar cu sângele animalelor sacrificate. Mâna Fatimei se agăţa deasupra uşii de la camera femeii care trebuia să nască pentru a avea o naştere uşoară iar pruncul să fie norocos dar şi deasupra uşii de la intrare pentru a proteja casa de incendii. Se spune că mâna Fatimei cu degetele desfăcute alunga spiritele răului iar cea cu degetele închise aducea norocul.

Datorită importanței sale atât în cultura arabă cât și în cea berberă,hamsa reprezintă unul dintre simbolurile naționale ale Algeriei, apărând chiar în emblema ţării. De asemenea, este cea mai populară amuletă. Uneori se leagă de Khamsa alte cinci amulete (stele, cârlige, cercuri)  la părul copiilor, şorţurile negre ale femeilor sau la turbane. 

Bratara Theá Afrodíti


Mone Camino

Bratara Theá Afrodíti – portbonheur –  protectie, aparare, binecuvantare, canalizarea energiilor spre împlinirea scopurilor, pereche/unire, fertilitate, echilibrarea energiei, transformare, devenire, evoluție, îmbunătățire, perfecțiune, schimbare, perpetua reînnoire, renastere (spirala), demnitate, onoare, faima, distinctie, propsperitate, bogatie, noroc, bunastare, echilibru, iluminare (auriul).


Pentru comenzi accesati datele de contact.

Materiale: snur auriu rasucit, panglica aurie, accesorii metalice aurii, margelute de nisip.

Cod: 58 Theá Afrodíti

SPIRALA, ca simbol universal care a existat in toate culturile de pe Pamant, de la daci pana la mayasi, cu semnificatii dintre cele mai diverse. Este un simbol de continua miscare, care emana viata si mobilitate, inspira trecerea timpului dar si infinitul, continua ciclicitate a vietii.

Este un simbol de fertilitate, evolutie, inaintare, sugereaza schimbarea si transformarea continua din viata noastra. In unele culturi este simbolul destinului, sugerand un labirint in care nu stim niciodata unde ajungem. Spirala exista in natura sub diverse forme: de la cochilia melcului, incolacirea sarpelui pana la carceii vitei de vie.

Spirala – o găsim pe artefactele străvechi, în orice parte a lumii, ca simbol al vieții, dar și ca imagine a portalului dintre cele două lumi, cea de aici și cea de dincolo.

Spirala, ca și crucea și svastica, este unul din cele câteva semne sacre care alcătuiau prima scriere din lume, o scriere șamanică născută undeva, în centrul Lumii Vechi, la întâlnirea celor trei continente Europa, Asia și Africa, în leagănul primei civilizații, o scriere pe care șamanii au răspândit-o în lunga călătorie a omului, de la un capăt la altul al pământului.

Spirala a fost în scrierea șamanilor un semn dublu care simboliza, înainte de toate, perechea, cuplul, mai exact unirea celor două principii complementare ale vieții și ale lumii: principiul feminin și cel masculin.
De fapt, era, ca și crucea și svastica, un arhisimbol, ba chiar mai mult, o epifanie a principiului însuși al vieții – cea mai mare forță divină pe care o invoca omul sacru/șamanul.

A fost simbolul cel mai folosit de strămoșii noștri îndepărtați. De ce?  Pentru că, în el, vedeau izvorul însuși din care ia naștere viața.
Iar acest izvor era unirea magică/sacră a masculinului cu femininul.

Dacă ne gândim că numele de spirală provine din rădăcina indo-europeană a rotirii, putem presupune că, în limbajul șamanilor, ea mai însemna ceva.
Ce anume ?  Însemna: ciclu, perpetua (re)înnoire, continuum-ul naștere-renaștere/ viață-moarte-înviere; transformare, devenire, evoluție, îmbunătățire, perfecțiune, și, de aici,divinitate.

În rădăcina indo-europeană sper- însemna:  a (se) roti, a (se) învârti, a (se) încolăci; a deveni, a (se) înfășura, a (se) răsuci, a șerpui; întoarcere, rotire, învârtire, transformare, devenire, schimbare…
… și a dat în latină – spira: spirală, colac împletit, funie împletită…
…și în greacă – spira/σπεῖρα: spirală, încolăcire.

De aceea, în toate culturile străvechi spirala a fost și o imagine a soarelui care se rotește pe boltă, nu atât a soarelui dătător de viață, lucru de la sine înțeles, cât a soarelui – imagine prin excelență a ciclului, a evoluției, a dezvoltării, a continuum-ului naștere-moarte-renaștere.

Așa se explică de ce spirala a devenit omniprezentă în viața oamenilor, mai ales în epoca neolitică, după dezvoltarea agriculturii, și de ce apare pe amulete, pe vase, pe idoli, pe pereții caselor, ai templelor și ai mormintelor: avea puterea de a reînnoi, de a face să renască, mereu și mereu, an de an, ciclu de ciclu, timpul, lumea și viața.

Lucra, de fapt, ca o promisiune a vieții îmbelșugate și a nemuririi.

Cât despre semnificația cea mai subtilă a spiralei, aceea de simbol viu al perechii, al unirii și al echilibrului masculin-feminin, ea nu era cunoscută decât de inițiați.

Cu timpul, simbolul dublu al spiralei s-a „desfăcut” în două simboluri separate spirala, care a rămas să reprezinte pântecul femeii, și phallus-ul, ca eikon al fertilității masculine, fără, însă, a înceta vreodată să fie legată de pereche, pe care a reprezentat-o și sub forma dublei spirale.

Spirala însemna nu numai vase, idoli sau amulete, ci și bijuterii, adică primele filacterii.

Cu siguranță aceste brățări erau sacre: îl apărau pe cel ce le purta de puterile răului, de malefici și, în același timp, îi canalizau energiile spre împlinirea vreunui scop.

Spirala apăra și binecuvânta și casa, de aceea era pictată pe pereții caselor neolitice.

Spirala apăra, de asemenea, și intrarea în templele/sanctuarele megalitice și le însemna pretutindeni. De pildă, în celebrul și enigmaticul sanctuar de la Tarxien din Malta, spirala este atotprezentă amintind, tot timpul, de atotprezența și de atotputernicia Gliei, Marea Mamă a Vieții și a Renașterii, dar și de puterea fascinantă și misterioasă a femeii-născătoare.

Spirala însemna și apăra mormintele, adică locuințele celor strămutați în lumea de dincolo. Poate cel mai celebru mormânt cu spirale este tumulul de la Newgrange, la nord de Dublin. Aici spirala are cel puțin două meniri:

1. păzește mormântul, cel puțin asta putem presupune văzând piatra de la intrare acoperită cu spirale, printre care și tripla spirală

2. le arată celor strămutați dintre cei vii drumul de ieșire spre lume și îi ajută să renască.

Acesta era rostul triplei spirale din galeria lungă de aproape 19 de metri, ce duce la camera centrală. Și nu mai puțin interesante sunt spiralele-vortex și spiralele duble care acoperă pereții și tavanul camerei principale de la Newgrange.

Sir Norman Lockyer a observat în anul 1909 că în dimineața solstițiului de iarnă, ziua cea mai scurtă a anului, la ora 9 și 17 minute, soarele intră în galerie și ajunge direct în camera centrală unde rămâne aproximativ un sfert de oră (17 minute).
În cameră se află un vas de piatră cu cenușa a cel puțin cinci „strămoși” importanți incinerați cu haine și podoabe.

La Newgrange, ca în toate mormintele/necropolele, spirala era poarta de intrare și de ieșire în/din lumea celor vii.
Semnifica vortex-ul/vârtejul care aduce şi duce, apropie/depărtează, care absoarbe și expulzează, care leagă și dezleagă și care face trecerea dintr-o lume într-alta, altfel spus, semnifica intrarea şi ieşirea în/din lume.

Nu întâmplător, în mormântul megalitic cu galerie de la Knowth (aprox. 2500-2000 î. Hr.), geamănul tell-ului de la Newgrange, de care-l desparte doar un kilometru, s-a găsit un calendar solar cu spirale.

În insulele britanice spiralele, ca și labirinturile, erau constuite și pe pământ, marcând un loc sacru unde „se deschidea”, probabil, poarta dintre cele două lumi, cea a oamenilor și cea a zeilor.

Spirala apare fie ca o unealtă a omului sfânt – șamanul, fie ca unsemn de protecție și binecuvântare.

Semnul spiralei, oricât de tentant ar fi să credem că ar fi intrat în viața strămoșilor noștri din lumea vie din jurul lor, era un semn sacru, investit cu putere de șamanul-inițiatul unei comunități.

Sigur, seamănă pefect cu cochilia de melc, dar seamănă și cu ADN-ul, cu forma galaxiilor sau cu vârtejul unui ciclon, pe care strămoșii noștri nu aveau cum să le vadă. Cum se explică  ?
Poate străvechea scriere șamanică era o scriere universală, adică limba comună a Universului. (Sursa: romania-actualitati.ro/scrierea-samanica-iii–spirala)

Simbolul spiralei e strâns legat de cultul soarelui. Spirala plană evocă traseul labirintului, adică al întoarcerii la centru. Spirala dublă reprezintă cele două mișcări complementare, evolutivă și involutivă, ale vieții și morții. E un simbolism ciclic care se întâlnește cu acela al roții – reprezentate și prin cele două spirale încrucișate, formând svastica, svastica aparținând cultului soarelui, în epoca de bronz.

Spirala este simbolul sacru al strămoșilor noștri, dacii, atribuindu-l zeității supreme.

Abia în ultima etapă a epocii bronzului apar și motivele zoomorfe,destinate apărării împortiva duhurilor rele, puse la capetele brățărilor care aveau rol de amulete în costumele de ceremonie ale căpeteniilor. Spirala care ferea omul de necazuri și duhuri rele era pusă și la capetele săbiilor, pe scuturi, coifuri sau topoare.

Adesea, spirala era asociată cu șarpele. Șarpele acum este un simbol blamat, însă în trecut, șarpele reprezenta înțelepciunea, iar la daci îl reprezenta chiar pe Zalmoxes (șarpele Glykon, descoperit la Tomis, în tezaurul de statui). Relația dintre spirală (soare) și șarpe e foarte strânsă, deoarece, între cele două echinocții, de primăvară și de toamnă, când soarele are putere mare, șarpele iese de sub pământ pentru a se încălzi la căldura soarelui. (Bibliografie: Nicolaescu, Corina, Arta metalelor pretioase în România si Luc Benoist, Semne, simboluri și mituri)

AURIUL

Auriul este asociat cu elementul metal si reprezinta demnitatea, onoarea si faima. Ca si galbenul, este pozitiv si optimist, dar are mai multa distinctie. In vechea China, numai imparatul si familia sa aveau dreptul sa poarte haine aurii. In prezent, auriul este combinat cu rosu, pentru noroc si bunastare.

Auriul imprumuta din efectele benefice asociate soarelui: iubire, generozitate, cunoastere. De asemenea, aurul si, implicit, auriul, sunt strans legate de ideea de perfectiune. Asa se explica de ce, in alchimie, plumbul este transformat in aur, prin acest proces marcandu-se trecerea de la uman la divin.
Aurul alchimistilor simbolizeaza perfectiunea, scopul suprem. Nu este vorba despre aur ca metal, asa cum se crede adesea, ci, mai degraba, despre o evolutie spirituala, de o ascensiune din plan material in plan spiritual. Plumbul, simbol al omului care nu se poate detasa de valorile materiale, parcurge o serie de transformari prin care se preschimba in aur, semnificand omul care s-a desprins de lumea terestra.
Aurul a fost, dintotdeauna, apanajul capetelor incoronate, regi si imparati straduindu-se, de-a lungul istoriei, sa acumuleze cat mai mult metal pretios, pentru a arata lumii intregi cat sunt de bogati si de puternici. Ca simbol al puterii sale absolute, regele Frantei Ludovic al XIV-lea, supranumit si Regele Soare, a facut din Versailles un palat somptuos, in care predomina culoarea auriu. Auriul este culoarea fastului si a luxului, fiind purtat, odinioara, exclusiv de persoanele din clasele instarite. Asa cum, in Evul Mediu, galbenul a reprezentat gelozia si tradarea, aurul are si el conotatii negative, fiind adesea asociat zgarceniei si orgoliului.
In Egiptul Antic, aurul era simbolul vietii vesnice, iar camerele mortuare erau decorate in auriu, ca o garantie a nemuririi sufletului. Vechii egipteni vedeau in aur imaginea lui Ra, divinitate solara, si asociau aurul spicelor de grau, ca sursa de viata. In cultura budista, auriul este simbolul perfectiunii absolute, al echilibrului, iluminarii spirituale si, totodata, al eternitatii. De aceea, multe dintre statuile care il reprezinta pe Buddha sunt aurite.
De asemenea, aurul evoca soarele in toata splendoarea sa, iar auriul preia din atributele astrului ceresc: stralucire, lumina, caldura, fertilitate. In China, aurul si culoarea aurie sunt asociate ideii de fertilitate – se considera ca aurul se naste din pamant. Asa se face ca, in cultura chineza traditionala, patul nuptial era acoperit cu matase aurie. Tot in China, aurul este si simbolul iubirii, iar prin expresia nunta de aur se face referire la o dragoste perfecta. In traditia crestina, datorita naturii sale solare, aurul este unul dintre simbolurile asociate lui Iisus Hristos. Pentru ortodocsi, aurul simbolizeaza lumina divina si perfectiunea, icoanele si multe dintre tablourile medievale fiind pictate pe fundal auriu.